Tot ce tin minte e ca ma grabeam. Trebuia sa ajung repede in mai multe locuri, dar unde trebuia sa ajung si de ce, zau ca am uitat.
Erau niste treburi, care se legau una de alta. Unii fac atacuri de panica si iau o vreme calmante. Din cauza treburilor, care de cand ma stiu se leaga una de alta, iar daca nu reusesc sa se lege e de rau, am facut un gen de dereglare sufleteasca, pentru care nu exista medicamente. S-ar putea numi un sindrom de asteptare. Am uitat unde ma grabeam, insa starea de asteptare agitata imi face adesea figuri. E destul sa-mi amintesc cat de tare ma grabeam in ziua aceea, de acum zece ani, ca s-ajung in vreo trei locuri, si, gata, mi se pune o ghiara-n gat. Ca si cum e iminent sa platesc pentru tot ce s-a intamplat.
Asadar, iata ce s-a intamplat. Am scurtat-o pe faleza Dunarii, zicand ca o sa castig cateva minute. Era o dimineata de primavara atat de frumoasa, ca puteai sa iesi in camasa. Iar eu lungeam pasul in costum si cravata, fiindca asa trebuia sa arat in cele cateva locuri unde era musai sa fiu prezent, ca un tip respectabil, cu cravata. N-ar fi exclus ca ghiara din gat sa fie de atunci, din singura zi de dupa 1990, cand am purtat cravata, iar sindromul sa se cheme "cravata legata prea strans". Pe malul Dunarii, lungiti direct pe nisip, trei barbati in toata firea faceau plaja. Isi lepadasera salopetele pe marginea unei barci urcata pe mal si se rasuceau la soare, cand pe o parte, cand pe alta, ca trei fripturi care trebuie patrunse bine. Desi ma grabeam, m-am oprit, simtind ca ceva nu era in regula. Ne gaseam in aprilie, era ora opt si un sfert, cei trei barbati nu aveau slipuri, doar chilotii slinosi de sub salopeta, de undeva se auzea o melodie care imbia la orice, numai la munca si alergatura nu. Asta era neregula, ca oamenii aia se simteau bine, iar eu ma simteam rau din cauza ca ei se simteau perfect. O voce imi spunea: N
