Complementele
Mă voi referi, în intervenţia mea, la situaţia unor complemente descrise în secţiunea consacrată funcţiilor sintactice din volumul al doilea al lucrării prezentate aici, încercând să justific de ce două bine cunoscute complemente, şi anume complementul direct şi complementul indirect din precedenta Gramatică a Academiei şi din lucrările care au luat-o ca model de descriere (inclusiv, fireşte, manualele şcolare), au devenit acum cinci. O ,devenire" mai spectaculoasă, la prima vedere, decât în gluma rimată despre ,cei patru evanghelişti" care ,sunt trei: Luca şi Matei"! Gândindu-mă la cât de ,nouă" pare această abordare a problemei complementelor, mi-am amintit o remarcă a profesorului Iorgu Iordan; în Istoria lingvisticii româneşti din 1978, Domnia Sa spunea, referindu-se la una dintre cele mai subtile minţi ale lingvisticii româneşti şi universale, Eugeniu Coşeriu, următoarele: ,Interesant, ş?ţ în discuţiile despre originalitatea sau întâietatea unor anumite concepţii şi metode, este faptul că acest iscoditor lingvist şCoşeriuţ a descoperit (şi dovedit) destul de des că diverse Ťnoutăţiť ale lingvisticii moderne sunt cam... vechi, cronologic vorbind." De aceea eu cred că în orice lucrare, oricât de rebarbativ novatoare ar părea ea, este interesant de evidenţiat ceea ce este ,vechi"; iar în descrierile care vizează structura gramaticală a limbii române este necesar şi onest să se sublinieze continuitatea dintre tradiţie şi inovaţie.
De ce, aşadar, complementul direct s-a scindat în două funcţii (poziţii) sintactice - complementul direct şi complementul secundar -, iar complementul indirect în trei - complementul indirect, complementul prepoziţional şi complementul posesiv? S-a schimbat cumva structura gramaticală a limbii române într-atât, încât au ,apărut" trei complemente noi? Bineînţeles că răspunsul la ultima întrebare este
