Ideologie născută pe ruinele comunismului, corectitudinea politică (P.C., ca să prescutăm ca la mama ei acasă), nu încearcă să facă adepţi, ci victime. Adepţii există, de la bun început, adunaţi ciorchine într-o sectă agresivă şi arogantă, obsedată să-şi trâmbiţeze cu obrăznicie teoriile. Nu se dau în lături de la nimic: organizează seminarii şi conferinţe, impun ,coduri etice" şi stabilesc formule comportamentale rigide. Cu rigla şi compasul, ei înceracă să reconstituie o variantă nouă a Gulagului, un Gulag de hârtie, dominat de dorinţa sălbatica de a controla scena culturală. Corectitudinea politică face ravagii în mediile universitare şi intelectuale, adică tocmai acolo unde libertatea de gândire ar trebui să fie mai mare. În varianta ei benignă (dar de care apostolii ideologici nu vor să audă), corectitudinea politică nu impresionează pe nimeni. Proasta creştere, mârlănia, nesocotiorea părerii adversarului, abuzul nezăgăzuit rămân imune şi la lege, nu doar la textele ideologiei P.C.

Când reuşeşte să-şi atingă ţinta, corectitudinea politică ruinează cariere şi crează complexe de inferioritate acolo unde nu e cazul. În mod neaşteptat, un profesionist de înaltă clasă, posesorul unui enorm bun simţ (până de curând, el era dat ca exemplul pozitiv în ,demascările" rituale şi periodice ale ,corecţilor politic"), Mircea Cărtărescu, pare să fi sucombat sub presiunea cu totul ieşită din comun a acestei ideologii. O recentă mărturisire a poetului şi romancierului cel mai bine vândut în România ne înfăţişează un personaj contaminat de o maladie gravă a spiritului, gata să abandoneze ţara, scrisul şi orice are legătură cu trecutul său.

Cred că Mircea Cărtărescu exagerează când se autodefineşte drept ,o vedetă mediatică". Nu ştiu dacă, ieşind pe stradă, are parte de tratamentul unor Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, Andrei Pleşu, Dan C. Mihăiles