Lumea noastră literară a înregistrat ca pe un şoc vestea neagră a morţii lui Sorin Stoica, la numai douăzeci şi şapte de ani. Într-un spaţiu în care spiritul de coterie e încă accentuat, iar taberele, partidele, direcţiile se nutresc dintr-un suveran şi reciproc dispreţ, dispariţia tânărului prozator a atins parcă o coardă a bunului simţ, determinând - dincolo de compasiunea omenească - reacţii de regret profund şi avizat. Printre cei mai înzestraţi scriitori ai generaţiei tinere, Sorin Stoica a fost totodată un profesionist autentic şi un veritabil salahor intelectual. Deşi intervalul în care a scris şi a publicat acoperă doar câţiva ani, în urma lui rămân trei cărţi de autor (Povestiri cu înjurături, 2000, Dincolo de frontiere, 2002, O limbă comună, 2004), două, tot de proză, scrise în colaborare cu colegi de la Muzeul }ăranului Român (Povestiri mici şi mijlocii, 2004, Cartea cu euri, 2005) şi două volume coordonate împreună cu Zoltán Rostás (Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale, 2003, şi ,Televizorul în micul infern", 2005). O apariţie de ultimă oră (şi, vai!, postumă) este un scurt, dar captivant Jurnal de tânăr scriitor, urmărit de o boală necruţătoare şi refugiat în comuna natală, de unde scrie, până aproape de finish, mesaje prietenilor săi. E de presupus că alte şi alte pagini, din genul prozastic, epistolar sau publicistic, vor alcătui sumarul unor volume viitoare. Prozator, antropolog, sociolog, autor captivat de vocea străzii şi de istoria la firul ierbii, comentator avizat de fotbal, Sorin Stoica este în continuare o carte deschisă.

Nu mi-am propus să fac aici un necrolog: tip de discurs necesar, dar funerar şi întru totul previzibil în desfăşurarea lui. Despre morţi, numai de bine. Indiferent dacă decedatul a fost o somitate sau o mediocritate, un om excepţional ori o canalie, textul îndoliat va face vorbire despre marile lui mer