Împreună cu E. Lovinescu, marele său rival, G. Ibrăileanu este cel mai de seamă critic şi istoric literar din prima generaţie postmaioresciană. Opoziţia dintre cei doi (au polemizat cu adevărat o singură dată, pe tema editării poeziilor lui Eminescu) nu este, nici ea, chiar atît de netă cum a impus-o tradiţia. Lovinescu este o natură clasică în modernismul lui bine temperat, tot aşa cum Ibrăileanu este, în conservatismul său structural, un fin degustător de literatură modernă. Este un spirit echilibrat, în ideologie, ca şi în estetică: naţionalismul poporanist îi este corectat de ideea că românii mai mult au imitat (,apărător al naţionalităţii, observă Călinescu, ş...ţ devine un partizan al imitaţiei"), sociologismul îi este amendat de impresionism, aplecarea spre teoretizare de plăcerea de a ţine textul sub ochi, socialismul tinereţii de liberalismul maturităţii, primitiva teză a literaturii ca expresie a sufletului unui popor de rafinata percepţie a anormalităţii (Baudelaire, Proust) de care e capabil un ipohondru.

Se remarcă de la început la Ibrăileanu atît înclinaţia spre o explicare sociologică a faptului literar (şcoala lui Gherea, influenţa lui Taine), cît şi nevoia de a teoretiza pe marginea lui. Chiar mai înainte de a-i fi cunoscute cursurile de la universitatea ieşeană (ţinute între 1909 şi 1914, dar publicate integral abia în ediţia Al. Piru în zece volume din anii ^70-^80 ai secolului trecut), ar fi fost uşor de bănuit în publicistul Vieţii româneşti un istoric literar. Acest din urmă aspect al operei a rămas însă practic necomentat, indiferent de atitudinea faţă de autor, fie ea vădit favorabilă, ca la Călinescu, fie total nefavorabilă, ca la Negoiţescu. Ibrăileanu a continuat să fie privit exclusiv ca un critic prins în mrejele actualităţii. Ce e drept, sutele de cronici, recenzii, note din Viaţa românească, mai ales, pe care au fondat-o Pa