Am citit prea târziu, cum se mai întâmplă uneori cititorilor din străinătate care nu pot fi în contact zilnic cu presa românească, articolul semnat de Alexandru Niculescu Hermeneutica lui Adrian Marino, din numărul 21 din iunie 2005 al României literare. M-am bucurat mult la gândul ca am să aflu ceva mai mult despre concepţia hermeneuticii a lui Adrian Marino, dar expresia respectivă a fost prezentată într-un alt sens. Nu face nimic, pentru că citind cuvintele lui A. Niculescu mi-am adus aminte încă o dată şi eu de felul cum l-am cunoscut pe Adrian Marino şi cum, o dată,

l-am vizitat.

Eram pe atunci o proaspătă absolventă a românisticii de la Bratislava, Cehoslovacia, ieşind de sub tutela doamnei prof. Huşkova, şi am intrat la Institutul de Literatura Universală, condus pe atunci de un istoric slovac de seamă, de factură modernă, cel care a terminat cu impresionismul înduioşător şi naţionalist al tradiţionalismului slovac, punând baza unei culturi moderne, conştiente de sine, întemeietorul apropierii exacte de arte, filozofie şi literatură, Alexander Bakoş. Se vede clar din cele spuse că în cadrul Institutului s-au putut dezvolta deci şi alte orientări ale studiilor literare decât cele istoriografice. Teoreticianul cu care am colaborat la Institut cel mai des a fost Dionyz Durişin, un cunoscut comparatist slovac, care îl cunoştea şi pe Adrian Marino. De mai multe ori am discutat despre Marino şi despre Etiemble. Apoi am început să vizitez România şi am făcut cunoştinţă şi cu revista Cahiers roumaines des études littéraires. Revista m-a fascinat pur şi simplu, am scris câteva recenzii despre ea în limba slovacă, fapt care a fost solicitat şi apreciat de mediul cultural slovac. Şi D. Durişin, de asemenea, a fost mulţumit, dar mai ales a fost foarte curios să afle cât mai mult despre ideile lui Adrian Marino, despre concepţiile lui din domeniu