Printr-una din acele stranii coincidente carora ar fi inutil sa li se caute vreo explicatie, moartea lui Milosevici a coincis cu implinirea a trei ani de la asasinarea celui care a avut un rol hotarator in inlaturarea sa de la putere, fostul premier Zoran Djindjici, cele doua evenimente punand in lumina, o data mai mult, profundele

framantari si dezbinari din spatiul fostei Iugoslavii, ca urmare a lungului sir de conflicte fratricide din ultimul deceniu si mai bine.

La inceputul ascensiunii sale la putere, Milosevici declara sfidator: "Atunci cand pornim intr-o batalie, scopul nostru este de a iesi invingatori". Pana la urma insa a iesit infrant, rand pe rand, in Croatia, in Bosnia, in Kosovo.

Iugoslavia nu mai exista, in locul ei au aparut mai multe state independente: Slovenia, Croatia, Bosnia, Serbia-Muntenegru.

Paradoxul este ca, daca in trecut regimul de la Belgrad se bucura de cea mai mare trecere in ochii Occidentului, a sfarsit prin a deveni paria, Iugoslavia fiind prima si singura tara care a fost supusa bombardamentelor NATO.

Slovenia este, astazi, membra a NATO si a UE, Croatia ar putea sa-i urmeze exemplul, dar, pe ansamblu, fostul spatiu iugoslav este departe de a-si fi gasit linistea.

In Bosnia se mentine un echilibru fragil, Muntenegru ar putea sa se desprinda de Serbia, ceea ce ar insemna crearea unui nou stat independent, iar soarta provinciei Kosovo este inca sub semnul intrebarii.

Iar moartea lui Milosevici nu are cum sa contribuie la limpezirea lucrurilor.

In timp ce pentru croati, pentru musulmanii bosniaci si pentru albanezi, nu neaparat si pentru sloveni, a caror secesiune s-a desfasurat in conditii pasnice, el ramane "macelarul din Balcani", pentru multi sarbi este un martir care si-a sacrificat viata pentru salvarea Serbiei.

Pe buna dreptate, unu