Nu privesc prea des la televizor, iar atunci cand o fac, sunt suficient de obosita ca sa ma mai emotioneze ceva (daca nu cumva ma enerveaza cele vazute). Dar in saptamana aceasta, sufletul mi-a vibrat de doua ori.
Prima bucurie mi-a produs-o Festivalul de la Sanremo, difuzat pe Rai Uno. Desi usor vetust ca model de spectacol, m-au impresionat eleganta Teatrului Ariston, excedentul de lume buna, scena, decorurile, toaletele, orchestra si, peste toate, seriozitatea cu care toata suflarea din peninsula (chiar daca, se zice, audienta publicului privitor la aceasta editie a fost cea mai scazuta din ultimii ani) se pregatise pentru acest regal al muzicii. Dar si mai mult mi-a placut castigatorul concursului, Giuseppe Povia, un tanar de 34 de ani, cu plete, interpretand, profund emotionant, Vorrei avere il becco ("As vrea sa am un plisc"). Simplu, placut, cu o linie melodica foarte usor de retinut, cantecul tulbura prin mesajul de care lumea are nevoie astazi mai mult ca oricand: "Iubiti-va, fiti alaturi, alegeti prietenia si armonia." Un apel sensibil la sinceritate si afectiune, singurele remedii impotriva alienarii care face atatea victime.
Al doilea moment incantator a fost intalnirea cu Ilie Nastase, asul tenisului si al capitalismului romanesc, la emisiunea de pe Tvr 1 a Eugeniei Voda, "Profesionistii". Ca un scolar ascultator, cumintit, rebelul de-altadata (cum bine ii tot repeta Eugenia Voda) a facut o figura cu mult mai placuta decat aceea in care se lasa adesea, surprins, ca participant la diferite scenarii politice. Cel care odinioara ridica tribunele in picioare si scotea din pepeni arbitrii, care primea amenzi si facea spectacol din dragoste pentru tenis, mi-a parut acum, la aproape 60 de ani, nostalgic, realist si, mai ales, precum marii sportivi, onest cu sine si cu cei care-l inconjoara. In sensul acesta, m-am bucurat sa-l aud regretand ca s
