Republica Belarus - asa cum am aratat in episodul trecut - are mai multe trasaturi care o singularizeaza in Europa de azi: un stat, practic, fara istorie, un amestec curios de economie centralizata cu economie de piata incipienta dar cu ritm de crestere foarte inalt, o criza identitara care poate submina insasi independenta statala, relatii tensionate cu aproape toti vecinii etc. Dar ceea ce face mai mult ca orice din Belarus "oaia neagra" a Europei este viata politica a acestei tari. U.E., S.U.A., marile organizatii internationale (O.N.U., C.E., O.S.C.E. etc.) i-au pus un diagnostic fara echivoc: dictatura. Timp de un an, cit am fost ambasador al Romaniei in aceasta tara, am avut ragaz suficient sa-mi dau seama ca diagnosticul este intru totul intemeiat. Pina in 1996 Belarus a evoluat, in plan politic, asemanator cu celelalte tari europene din orbita fostei Uniuni Sovietice: s-a adoptat o Constitutie democratica, presa a devenit destul de libera, au aparut partidele politice, a inceput procesul de liberalizare a economiei s.a.m.d. In 1994 a venit la putere, ca presedinte, Al. Lukasenko. El a fost ales atunci in mod democratic, prin vot universal, direct si secret. Lucrurile pareau sa mearga in directia cea buna: tara devenise membra a C.E. si a altor organisme internationale democratice. Dar in 1996 Lukasenko forteaza o modificare a Constitutiei prin care presedintele - adica el - capata puteri, practic, nelimitate. Am in fata articolele din Constitutia Belarus care prevad atributiile lui; nu exista in nici o Constitutie din Europa ceva asemanator. El poate numi si demite pe oricine, de la primul ministru pina la functionarii de mina a doua. Guvernul, Parlamentul, Justitia, Armata - toate institutiile semnificative ale statului - sint la discretia lui, sint simple anexe ale administratiei prezidentiale. Parlamentul, de exemplu, cuprinde exclusiv oameni propusi de el