Disparitia fostului lider comunist sarb, Slobodan Milosevici, ne intereseaza si pe noi, romanii, in mod nemijlocit. Suntem vecini si prieteni istorici ai sarbilor.
Am depasit, ca si ei, national-comunismul, cu mari si severe sechele de nationalism. Si noi, si sarbii am creat lideri providentiali intarziati: Tito, Ceausescu, Milosevici, Iliescu; chiar daca in contexte relativ diferite, orbiti de propriile virtuti absolutizate pana la ocultarea realitatii. Sa incepem cu sfarsitul.
Astazi, UE si SUA asteapta sa observe reactia politicienilor sarbi si a majoritatii populatiei la posibilele funeralii de la Belgrad ale lui Milosevici. Cu cat suferinta politica si publica se va exprima mai amplu cu atat distanta care separa Iugoslavia restransa de Occident va creste.
In cazul Romaniei, euro-atlanticii discuta azi cu un aliat, incomplet, dar aliat, curiosi sa noteze reactiile, la nivel politic si social, la continuarea luptei anticoruptie si reformarea justitiei. In mod nedrept, pentru cei mai prosperi si invidiati cetateni ai real-socialismului, azi, fosta Romanie a lui Ceausescu le-a luat-o inainte.
Sarbii au luptat vitejeste impotriva turcilor, si-au transformat infrangerile in obsesii colective, dar, prin ricoseu, si destui conationali, din slavi ortodocsi in musulmani. Rezultatul a fost crearea unui combustibil exploziv, in masura in care curajul, patriotismul si puterea lor de sacrificiu s-au impletit cu esecul tragic si cu ceea ce germanii numesc, pe pielea lor, "aroganta virtutii".
Ea are deseori efecte similare cu somnul ratiunii. Romanii au tranzactionat, si-au schimbat (tradat) aliatii in momente neprevazute, dar au ramas crestini (chiar daca cu mai multe biserici distruse de patriotul Ceausescu decat de necredinciosul Sinan Pasa) si cu tara intreaga. In 1918, apar pe harta Europei, impreuna, Iugoslavia s
