Sîmbăta, 11 martie, de la ora 19, în Sala Agronomia din Bucureşti, va avea loc concertul trupei Lake of Tears. În deschidere vor cînta Celelalte Cuvinte şi Voices of Silence .

Cînd i-am văzut pe rockerii români exultînd pe Internet, prin forumuri, că vine Lake of Tears, m-am întrebat - ca orice blondă care ascultă mult Sting şi deloc gothic - cine-s ăştia. Cînd am auzit din surse sigure şi destul de surprinse - organizatorii Metalfan - că s-au vîndut sau comandat ferm toate cele 2.000 de bilete, m-am pus deja pe treabă. Am scormonit world wide web-ul, am citit cîteva interviuri, o biografie, iar la ora la care scriu am ascultat albumul nou, The black brick road (2004), şi clasicul The headstones (1995). Trupa vine din Suedia, una din ţările în care depresia e rezident, iar o zi cu soare le poate provoca locuitorilor un atac subit de anhedonia (sindrom de panică ce apare brusc; atunci omul se simte în imediata apropiere a fericirii). De altfel, într-un interviu acordat de Daniel Brennare (voce/chitară), pe site-ul Metalfan, acesta susţine că se inspiră mai degrabă din tristeţe şi zile mohorîte, preferînd ca într-o zi cu soare să... trăiască pur şi simplu. Aviz românilor, care, deşi au mult mai multe zile (meteorologic) însorite, preferă să-şi facă draci în trafic sau să se preocupe de soarta copilului mai mic al lui Năstase, care, săracu', nu mai are cu ce se îmbrăca la şcoală de cînd cu sechestrul şi sigiliul.

Prizonieri de bunăvoie pe pămîntul walkiriilor, suedezilor de la Lake of Tears nu le-a fost greu, bănuiesc, să aleagă rockul gothic ca mod de exprimare muzicală, chiar dacă pe cel mai recent album mai lasă deoparte sound-ul greu şi impunător al vremurilor cînd prin munţi erau regi ("I still dream of the mountains / Where I used to be king") şi se orientează spre teme mai generale şi superstiţii mai lejere - binele şi răul, zilele reci şi neguroas