- Editorial - nr. 52 / 16 Martie, 2006 Proveniti dintr-o societate a egalitarismului in care, de bine, de rau, fiecaruia i se asigura un loc de munca si un acoperis deasupra capului, dar si dreptul nelimitat la invatatura, obisnuiti sa traiasca, uneori bine si cu putin, romanii nu aveau cum sa aleaga o alta cale, dupa 1989, decat cea a social-democratiei, mult mai aproape de conditia lor anterioara. Aceasta, cu atat mai mult cu cat ea s-a dovedit mai eficienta in tari importante ale batranului continent, ca Suedia, Germania si Franta, unde de-a lungul anilor s-a reusit edificarea unor relatii solide in societate, ajungerea la o pace sociala durabila si la un standard de viata ridicat. Dovedita, atat ca doctrina, cat si ca forma de guvernamant, un aliat al celor saraci, romanii sperau in social-democratie ca intr-un miracol, menit sa-i aduca si pe ei pe calea bunastarii si prosperitatii. De aceea, ei nici nu prea au vrut sa auda de alte orientari ideologice si, cu toata libertatea de alegere, dreapta si-a croit, dupa cum bine se stie, cu greu, drumul pe esichierul politic al tarii. Teama atat de adanc inradacinata fata de venirea la putere a urmasilor fostilor detinatori de averi isi are explicatia ei. Acestia le-ar fi putut schimba din nou soarta, favorizand polarizarea populatiei in putini bogati si multi saraci, sindrom mostenit in constiinta lor de pe vremea marilor inechitati sociale existente in societatea romaneasca de dinaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Toate acestea i-au facut pe romani sa acorde un cec in alb celor care s-au autointitulat de sorginte social-democrati. Asa s-ar explica motivul care i-a determinat pe cei multi sa faca un adevarat zid in jurul unor lideri ca Ion Iliescu si Adrian Nastase, pe care, in acele vremuri tulburi, i-au purtat pe brate spre victorie, sprijinindu-i covarsitor in castigarea alegerilor din 1992 cu o majoritat