interviu cu Marius MANOLE
Marius Manole este un actor magnetic, cu o intuiţie uluitoare a fibrelor latente pe care rolurile jucate le conţin. E un actor care îşi personalizează corporal personajele şi ştie cum să le flexibilizeze. A fost nominalizat la premiul UNITER pentru debut, în 2002, pentru rolul adolescentului bolnav de SIDA, neputincios şi în acelaşi timp de o vitalitate electrizantă, în Drept ca o line de Luis Alfaro (la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila), în regia lui Radu Apostol. În 2006 este nominalizat la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal în spectacolul Inimă de cîine după Mihail Bulgakov, regizat de Yuriy Kordonskiy (la Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" din Bucureşti), în care mîrîie, se scarpină şi adulmecă .
Eşti un actor care joacă şi în spaţiul underground, şi în teatre de stat. Ţi se pare că beciurile se formalizează la nivel estetic; ţi se pare că se cuminţesc?
Din păcate, am această senzaţie, însă poate şi pentru că am ieşit în ultima vreme din underground şi am intrat mai mult în instituţii. Acum doi-trei ani evenimentele underground aveau mai mare impact şi erau mai puternice ca fenomen. Subsolul trebuie să fie o alternativă estetică, nu una spaţială, şi îmi doresc mult ca teatrul particular să aibă din ce în ce mai multă forţă.
E trendy să montezi în subsol? Cît de autentică ţi se pare această opţiune?
De multe ori m-am întrebat de ce un text e montat într-un spaţiu underground, cînd el ar putea fi pus în scenă oriunde. Cred că acest oriunde ar trebui eliminat ca să putem vorbi despre o autenticitate underground. Spaţiul ar trebui să dea o anumită direcţie, un fel de doar acolo. Poţi să spui că e o modă, dar eu cred că e o modă impusă, pentru că sînt artişi tineri care nu au unde juca şi atunci încearcă să facă ceva. Apoi mai este şi problema publicului căruia i te adresezi. Nu ştiu dacă
