E ca si cu oul si gaina… Ce-a fost mai inainte: superstitia sau credinta? Desigur, in istoria umanitatii, magia s-a manifestat inainte ca religia sa apara, si n-a disparut din cauza asta. Altfel spus, superstitiile persista cu atita forta incit am putea spune ca ele sint, pentru mentalitatea umana, ce este fondul de aer pentru temperatura unei zile.
In romanul lui Nicolas Fargues, Ultima rada, POL 2004, Philippe, functionar ONG, sufera de tulburari obsesionale compulsive (TOC!), pe care le califica el insusi drept „superstitii acute“. Primeste, de pilda, ca un fel de ordin de sus, impulsul de-a deschide si inchide de patru ori la rind usa biroului sau, sub privirea din ce in ce mai uluita a secretarei.
Executa ordinul datorita unei regii care se reveleaza cu atit mai comica, cu cit e mai complexa. „Esti multumit, Doamne?“, exclama el dupa ce-a reusit exercitiul.
A vorbi cu Dumnezeu nu mai e o simpla superstitie, incepe sa miroasa usor a misticism. In orice caz, Philippe nu-i asemenea celorlalti, e nitel mai special, pare trimisul autorului aici, in lumea de jos, a textului. De aceea cititorul poate fi ispitit sa considere acest personaj drept un alter ego al autorului, care se hotaraste sa nu mai foloseasca persoana intii, ca in romanul precedent. Intr-adevar, ai impresia ca Philippe are mai multa greutate decit ceilalti, care nu fac decit sa-si joace micul rol, in coltul care le e rezervat. Cei mai multi sint turisti sau tot felul de expatriati care de care mai jalnic, francezi care isi inchipuie ca mica lor viata mizerabila va fi mai usor de suportat sub soarele din Madagascar.
Asa ca auzim mai multe voci si vedem o sumedenie de siluete care nu se incruciseaza totusi decit rareori, si-atunci din intimplare, sau chiar deloc. In primul rind Hervé, colegul de birou al lui Philippe, care se gaseste intr-o situatie disperata, in pragul cri
