Există o istorie cvasi-canonică a cinematografiei, cu momentele de referinţă aferente. Mai există însă, pentru fiecare, oricît de critic/titrat/ seen-it-all ar fi, o alta cel puţin la fel de importantă şi, uneori, complet paralelă. Una a acelor producţii care nu schimbă neapărat cinema-ul, dar reuşesc să te zgîlţîie/atingă/emoţioneze atît de tare încît nu ţi le mai poţi scoate din minte. Şi, mai ales, din suflet. Nu neapărat capodopere, ci pur şi simplu acele momente perfecte care-ţi dau viaţa peste cap şi te fac să uiţi că priveşti "doar un film", să te pierzi (şi/sau regăseşti) în ele. Şi cred că acestea te formează cu adevărat, la ele te întorci şi tot pe ele le-ai lua după tine oriunde (pe o insulă pustie, de exemplu). Plus că sînt, aş zice, chiar mai rare decît capodoperele.
Dar destul cu teoria. Am văzut Brokeback Mountain de vreo zece ori pînă acum, am plîns de fiecare dată şi ştiu sigur că o să-l mai văd. Şi nu fiindcă mi s-a părut perfect (deşi, da...), pentru că are deja aura unui fenomen cultural (sînt ani buni, cred, de cînd un film n-a mai fost atît de discutat, controversat, abordat în moduri aşa de personale) sau pentru că a luat cam toate premiile posibile. Şi nici măcar pentru actorii extraordinari sau muzica hipnotică a lui Santaolalla.
Pur şi simplu a reuşit acel lucru magic, aproape imposibil - să mă facă să uit de orice altceva timp de două ore şi să fiu acolo 100%, să mă bucur/sufăr cu şi pentru nişte oameni dintr-o lume care aparent n-avea nici o legătură cu a mea. Şi să mă facă să-i înţeleg şi iubesc; de la primele cadre în care un puşti coboară dintr-un camion într-un loc uitat de lume pînă la devastatorul final în care acelaşi, acum om în toată firea, îmbătrînit şi învins, murmură trei cuvinte - deopotrivă simple/eliptice şi atît de pline de înţelesuri încît să te poată determina să-ţi reanalizezi întreaga viaţă.
Pentru c
