În 1964, după larga amnistie decretată de regimul Dej, Mircea Eliade şi Mihail Sebastian, liberi, urmau să se întîlnească într-un amurg de toamnă la Capşa. Fiecare fusese condamnat, în procese separate - Eliade pentru "activitate criminală în rîndurile legionarilor", Sebastian pentru legăturile sale cu grupul Pătrăşcanu, "ostil orînduirii socialiste, pus în slujba imperialismului american".

Aveam toate motivele să fiu acolo, la Capşa. O femeie "din aparat" - cu care nu rupsesem legăturile în timpul şomajului meu ideologic - mă ţinea la curent cu viaţa lor întru totul nouă, ca a întregului popor, în Bucureşti: unde li se dăduse casă - două garsoniere în acelaşi bloc proaspăt ridicat în Floreasca - la ce teatre mergeau, ce cărţi cumpărau din librării, pe unde se plimbau totdeauna separat. Şi ea avea motive să mă informeze - o intoxicasem cu Huliganii şi Întoarcerea din rai, cumpărate în taină de la un anticar de mult arestat în urma unei turnătorii dintr-o redacţie unde vindea cărţi interzise şi tot ei îi dăruisem jurnalul meu cu primele lungi citate din De două mii de ani, descoperit prin '56, după ce mă răzvrătisem împotriva cenzurii la prima (şi ultima!) Conferinţă pe ţară a tinerilor scriitori. (Există asemenea coincidenţe magice între lectură şi viaţă...)

Acolo, la Capşa, îi vedeam pentru prima oară la faţă, ştiind prea bine cine era unul şi cine era celălalt; stăteau la o masă într-un colţ al cafenelei prea puţin populate la ora acelui amurg de toamnă; nimeni nu se apropia de masa lor, dar simţeam cum fiecare trăgea cu ochiul spre ei. Celebrul "Papa", maître peste toate şi toţi, le adusese două filtre şi două coniacuri în tăcerea deplină a localului; se instalase - perfect audibilă - o crispare în faţa unui, bineînţeles, miracol: Eliade şi Sebastian la Capşa!

Amîndoi tăceau şi sorbeau cafelele, privindu-se îndelung, fără să le pese de noi, cei