Se obtureaza, se astupa si arterele memoriei, nu doar cele coronare.
Ma surprind gandindu-ma la lucruri la care, inainte de 1989, nu avea rost sa ma gandesc, fiindca imi faceam sange rau si nici nu rezolvam nimic. Ce-i interesant e ca imi pun intrebari alertat indeosebi de intrebarile pe care si le pun altii, prieteni, rude, colegi sau oameni cu care discut intamplator. Discutiile despre casele luate cu japca, care pareau sa nu ma priveasca, incep sa-mi dea frisoane. Stai asa, dar si pe noi ne-au scos din casa cu forta, iar daca nu ne umileam pe la primarie sa ni se repartizeze un apartament intr-un bloc mai bun ne trezeam la dracu-n praznic, si mai dezradacinati, intr-o lume de care nu ne lega nimic! Satisfactia de a fi putut sa obtinem o repartitie mai buna mi-a deturnat memoria de la cauza cau-zelor. O compensatie ceva mai mare, ca la altii, m-a facut sa cred ca am fost suficient de compensati. Stiind ca nu aveam cum sa obtinem compensatia completa, mai ales ca nimic nu echivaleaza bruscarea sufleteasca, ne-am multumit, pana in 1989, cu ideea ca am facut tot ce s-a putut. Atat de pagubos e acest mod de a te rafui cu trecutul, incat ma trezesc judecandu-i de lacomie pe cei care se bat sa recastige nu doar o parte din proprietatile care le-au fost luate, ci toate proprietatile, plus reparatiile morale. E ca si cum as auzi, din adancul constiintei mele, dintr-un strafund pe care-l socoteam definitiv amortit, un indemn: Iesi si tu la bataie! Ia-ti tot trecutul la bani marunti! Destupa-ti arterele amintirii de sine! E mereu ceva de recuperat, fie si-n directia unor adevaruri care n-or sa te imbogateasca, dar macar or sa trezeasca niste parti adormite ale memoriei.
Iertator trebuie sa fii, nu insa si las. Nu numai in arhivele fostei Securitati ar trebui sa le rascolesc, ca sa inteleg cine si in ce chip mi-a facut un rau, indiferent c-a fost silit, c-a fost p
