Deschisă de curînd, mai exact în ziua de 1 martie, la Muzeul de Artă din Cluj, într-un spaţiu pe cît de seducător, pe atît de autoritar, expoziţia Alexandru Ţipoia-George Tzipoia reconstituie, oarecum, acţiunea de acum cîţiva ani de la Palatul Mogoşoaia şi constituie, fără îndoială, un important eveniment al acestui început de primăvară. Tată şi fiu, într-o continuitate firească şi zbuciumată prin datele naturii şi prin capriciile istoriei, Alexandru Ţipoia şi George Tzipoia demonstrează că vigoarea creaţiei, rectitudinea morală, substanţa spirituală şi libertatea limbajului nu sînt realităţi antinomice şi, cu atît mai puţin, date ireconciliabile în constituţia aceleiaşi prezenţe artistice. Textul care urmează, scris cu prilejul expoziţiei de la Mogoşoaia, este perfect valabil şi acum cînd cei doi artişti şi-au început, la Cluj, un amplu traseu transilvănean care mai include oraşele Dej şi Bistriţa.

Mulţi dintre artiştii români stabiliţi în străinătate înainte de 1989 şi care, într-un fel sau altul, se resemnaseră la gîndul că regimul comunist le-a blocat definitiv accesul la istoria artei româneşti, s-au întors, după 1990, în ţară. Unii definitiv, integrîndu-se chiar profesional în diferite instituţii, alţii doar prin vizite repetate care au inclus şi organizarea unor expoziţii de o mai mică sau mai mare anvergură. În această situaţie sînt sculptori precum regretatul Paul Neagu din Anglia, Ingo Glass, Peter Jacobi şi Bata Marianov din Germania, Doru Covrig şi Nicolae Fleisig din Franţa, pictorii Roman Cotoşman din S.UA., Cristian Paraschiv din Franţa, Diet Seiler din Germania şi alţii. Alături de aceştia, un loc special, prin conţinutul relaţiilor sale cu fenomenul artistic românesc, dar şi prin implicarea directă în dinamica acestuia, îl are pictorul George Tzipoia, stabilit de mai bine de douăzeci de ani în Elveţia, la Geneva. El a revenit în România