Despre Florica Madritsch Marin, autoarea culegerii de versuri Florete, însoţite de câteva sugestive desene originale de Tudor Jebeleanu, nu ştim decât că datorită căsătoriei, locuieşte la Viena. în plus, textele sale (zece rânduri, dintre care primul poate fi şi titlul poemului) îi atestă identitatea de poetă, ceea ce şi contează. Ideea de florete induce starea de competiţie, confruntare cu sine, sau în interiorul unui cuplu de forţe (masculin-feminin) ce se înfruntă, iscodesc, suspectează, poetei revenindu-i rolul asumat de a focaliza prin metafore tăioase fisura: ,iarna ne-aruncă priviri/ câini de gheaţă se dau la picioare/ un alb mai puţin mătăsos/ o privire necruţătoare/ râsul tău obez/ îşi scutură pântecele/ în sus şi în jos/ stau la drumul mare/ şi aştept". Ceva grav şi irecuperabil s-a petrecut între cei doi, de vreme ce tonul este sarcastic în intenţia de a penaliza o victorie datorată nu luptei, ci norocului. Prozaismul unor sintagme, premeditat, nu ştirbeşte cu nimic emoţia din cele mai multe texte, stenograme pline de mister, intimitate şi căinţă: ,ce îngrozitoare schimbare/ cu câtă lăcomie/ încerc pe rând fluierele tale/ apoi tac/ o tăcere ca oricare alta/ e somnul de dimineaţă care vine/ te îngroapă în pat odată cu mine/ aproape te îngroapă/ muşcata din fereastră/ ce gură frumoasă".

Versurile Floricăi Madritsch Marin se destăinuie în chip de descântec denotativ şi transcrieri de vise, ca şi cum poeta şi-ar exorciza demonii unor amintiri corozive şi urâtul prin autoidentificare şi ultimatumuri. Floreta nu cruţă sinele din oglindă, şi nici eul privat, nocturn sau diurn, omologat în arena socială: ,ce atac frumos, ce superbă mişcare/ nu există nici un risc/ în această îmbulzeală de merite/ adunate sub masca facială/ ce mod de viaţă sfărâmicios/ în camera mea nu mă cunoaşte nimeni/ lucrurile mă înghit noaptea/ ziua mă scuipă cu o bucurie naivă/