In expresia a face şi a drege se pot observa, mai întîi, modificările semantice ale verbului a drege: în evoluţia de la latină la română, verbul dirigere şi-a pierdut treptat sensurile de bază din sfera noţiunii de ,a conduce" (păstrate în parte în limba veche şi în derivatul său dregător), ajungînd să însemne lucruri mult mai mărunte, în primul rînd ,a repara" obiecte sau situaţii (Meşterul Drege-tot; crezi c-ai dres-o?), cu specializare pentru adăugarea de gust în pregătirea mîncărurilor (borşul se drege cu smîntînă, cu un gălbenuş de ou etc.) ori pentru îndreptarea vocii, în momente de emoţie şi răguşeală (şi-a dres glasul). Participiul dres s-a substantivizat, cu sensuri şi mai precise: în limbajul culinar mai vechi, pluralul său era folosit, generic, pentru mirodenii, condimente şi tot ce aromatizează mîncarea ("apoi îl pune în tingire, puindu-i untudelemn, sare, puţintele cuişoare, coajă de năramză şi alte dresuri", în cartea de bucate atribuită epocii brîncoveneşti); un caz special era cel al aromatizării băuturilor ("otrăvitoarele dresuri ale rachiurilor", la Hogaş), în special a vinurilor ("unul i-a tot dat să bea nişte vin dulce cu dresuri ,, Caragiale); operaţia de dregere a vinului stă (cf. Stelian Dumistrăcel) la originea expresiei a drege busuiocul, foarte folosită şi azi în limbajul familiar şi jurnalistic ("The Guardian drege busuiocul în privinţa copiilor abandonaţi din România", revistapresei.ro). Pluralul dresuri se specializase în limba veche şi pentru un alt soi de reparare: cu sensul ,farduri".
Modul în care e folosită expresia a face şi a drege e greu de prins în definiţiile lexicografice. De altfel, cele mai multe dicţionare româneşti nici măcar nu înregistrează formula; în DEX sînt selectate şi descrise doar două situaţii pentru face şi drege:
a) ,se străduieşte să rezolve, să realizeze ceva"; b) ,se laudă, face ca