În primii ani după '90, Cristi îşi făcea vacanţele la bunică-sa, în Avrig. Destulă vreme am crezut că-i vorba, normal, de localitatea sibiană pe care-o ştiam binişor. M-am înşelat, era o alee bucureşteană dintre două blocuri made in epoca de aur. Dar avea, să ştiţi, identitate de orăşel. Cel puţin pentru copiii care-o locuiau. Uitasem de încurcăturile astea, rămase de cînd ţara se mutase, cu nume cu tot, în capitală, pînă cînd am citit, pe coperta unui roman foarte recent de la Polirom, un titlu: Băiuţeii. Şi nu mi-a mai rămas decît să-ntreb, ca-n Do you like Brahms, ce sînt ăia?

Să zicem că am sărit (sau, în fine, am citit-o la sfîrşit, deşi nu-i adevărat...) peste prefaţa, tandră, zglobie, ca de adult care se preface - sau poate chiar e... - măgulit că-i dau copiii importanţă, a lui Radu Cosaşu, şi m-am apucat de carte. Aflu, prea tîrziu ca s-o mai las din mînă, că aleea Băiuţ (nu, nu localitatea maramureşeană...) e-un loc din care se pleacă, iar ,băiuţeii" sînt ei, autorii, fraţii Filip şi Matei Florian, opriţi acolo, în paradisul derizoriu, dar tot paradis, al primei lor copilării. Erau veseli, erau adaptaţi, pictaţi, ca pieile roşii în culorile locului, dar cînd se-apucă să scrie, viaţa lor, în anii mici, e, pusă pe caiet, o farsă melancolică. Precum povestea lui Cristos, care aici e chiar copilul unui Dumnezeu mai mic. Cristos, personajul cu care Băiuţul începe şi se termină, băiat din cartier despre care se spun minuni, cum că poate să zboare, dar care se întoarce, cîteodată, de la ţară decolorat şi bleg, fără pic de sacru în el, măsoară, ca pe distanţa dintre două blocuri alăturate, volatilitatea farmecului. Fuse şi se duse, spaima, poezia, duhul de lampă din Băiuţ: ,Felinarele se aprindeau unul cîte unul. Era pe la ora cînd, după cum zicea Coşuţă, Cristos începea să zboare. În loc de asta, în faţa mea stătea Cristi şi-şi cerea iertare. Dîra aia