Numirea lui Ticu Dumitrescu ca membru în CNSAS (şi, după câte se vorbeşte, alegerea sa ca preşedinte al instituţiei) este o nesperată veste bună într-un ocean de dezamăgiri legate de trecutul murdar al României. M-am întrebat, încă acum şase ani, cum de iniţiatorul legii privind deconspirarea Securităţii ca poliţie politică n-a devenit membru al instituţiei, în schimb au ajuns acolo câteva personaje care n-au întârziat să se dea în stambă - în frunte cu nefastul Gheorghe Onişoru. Fireşte, atunci altele erau priorităţile şi, mai ales, altele personajele ce trebuiau salvate de la înec. În clipa de faţă, când, oricâte exemple contrare am găsi, lucrurile s-au mai limpezit (inclusiv pe cale... naturală), se poate spera că intrăm pe drumul normalităţii.
În acest context, aş face o sugestie: cercetarea arhivelor Securităţii ar trebui coroborată cu activitatea celor de la Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului în România. Grupul condus de Marius Oprea va avea nu doar o misiune grea, ci şi şansa de a expune răul comis în zecile de ani cât ne-am aflat sub cizma sovietică - fie că e vorba de intervalul 1949-1989, aşa cum pretind istoricii, fie de intervalul dintre 1940, când sovieticii ocupă Basarabia şi Bucovina de Nord, până în clipa de faţă, când destule elemente ale sistemului comunist se menţin în prim-planul vieţii politice, după cum afirmă Paul Goma.
Personal, n-am o preferinţă anume: important e să se înceapă o dată procesul, astfel încât să fie eliminată posibilitatea să retrăim coşmarul care a făcut din părinţii noştri victime absolute, iar din noi indivizi schilodiţi pe vecie. Cred că doar studiul în paralel al celor două forţe - Securitatea şi PCR-ul - care au asasinat cu sadism România poate conduce la rezultate. Dacă se va continua pe stilul binecunoscut până în clipa de faţă, CNSAS-ul şi IICC-ul se vor anula una pe alta şi iară
