Cartea recent apărută a lui Ion Ianoşi, Studii de filozofia artei (Bucureşti, Editura Comunicare, 2005), cuprinde sub acest titlu încă o contribuţie a autorului consacrată lui Tudor Vianu. Spun încă una, deoarece opiniile profesorului Ianoşi despre Vianu şi opera sa ne-au fost împărtăşite şi pînă acum cu generozitate: studiul introductiv la ediţia Esteticii din 1968, varianta lui redusă, capitolul din O istorie a filozofiei româneşti (1996), apoi cel din volumul Prejudecăţi şi judecăţi, poate şi altele. Atunci de ce un nou Tudor Vianu?

Sunt greu de descoperit mecanismele intime ale creaţiei unui autor, mai ales ale unui autor cu o producţie în ritm trepidant, cum este cazul lui Ion Ianoşi . Încercînd însă psihanalizarea cazului (en amateur, fireşte), nu poţi să nu observi că profesorul şi esteticianul Ion Ianoşi pare a fi contractat faţă de profesorul şi esteticianul Tudor Vianu o specială relaţie de culpă, pe care trecerea anilor n-a diminuat-o, dimpotrivă. Iar relaţia s-a tradus printr-o avalanşă de exegeze.

În această ultimă carte, de exemplu, dincolo de expunerea rezumativă a sistemului estetic semnat Tudor Vianu, exegetul se ocupă de faza ultimă - şi cea mai controversată - din activitatea marelui profesor. Capitolul Tudor Vianu - scrierile tîrzii (p. 117-141) mi se pare centrul de greutate al întregii culegeri, mai interesant poate decît sinteza tehnică asupra Esteticii. Înzestrat cu un nebănuit simţ detectivistic, Ion Ianoşi descrie şi explică aici ultimii ani de existenţă ai eroului său. Sunt pagini pasionante: nu numai prin scoaterea la iveală a tot ceea ce Tudor Vianu a produs în domeniul intelectual, de la cărţi la articole şi conferinţe, ci mai ales prin reconstituirea atentă a tuturor şovăielilor, protestelor tăcute, temerilor şi, finalmente, cedărilor unui mare spirit confruntat cu barbaria oficializată. Concluzia investigaţi