Publicată întîia oară după cel de-al doilea război mondial, mai precis în 1946, Istoria filosofiei occidentale a lui Bertrand Russell trebuie să fi făcut o figură aparte în peisajul lucrărilor de acelaşi gen din epocă. Şi asta din cel puţin trei motive. Mai întîi, deoarece viziunea autorului este una iconoclastă, pentru Russell filosofia nefiind defel acea "ştiinţă a ştiinţelor" de la care omenirea are de aşteptat adevărurile esenţiale ale lumii. Dimpotrivă, în ochii filosofului britanic, filosofia este mai curînd o disciplină intermediară, aflată undeva între imperiul ştiinţelor propriuzise şi tărîmul disciplinelor teologice. Filosofia, spune Russell, se ocupă cu acele probleme în privinţa cărora răspunsurile teologice au încetat demult să mai fie convingătoare, dar, în acelaşi timp, cu exact aceleaşi probleme cărora ştiinţele actuale nu au putut deocamdată să le dea o soluţie. În acest fel, dreptul la existenţă al filosofiei este dat de o zonă de lizieră, aflată la întretăierea ştiinţei cu teologia, o zonă în care teologia şi-a pierdut autoritatea de odinioară, iar ştiinţele nu şi-au dobîndit-o încă. Totul seamănă cu un război în care una din tabere, ştiinţa, se află într-o permanentă ofensivă, în timp ce cealaltă tabără, teologia, bate mereu în retragere, lăsînd în urmă un "teren minat", adică tocmai problemele pe care noul învingător nu le poate încă rezolva. Şi atunci, în acest loc minat al problemelor deocamdată insolubile, se iveşte filosofia: ea caută să suplinească carenţele ştiinţelor, oferindu-le un fel de asistenţă teoretică pe termen lung. E ca o zonă de tampon menită a asigura o trecere lină, fără răscolirile dureroase din trecut, de la dogmele odată infailibile ale Bisercii la cunoştinţele astăzi verificabile ale ştiinţelor. Şi astfel, neavînd la îndemînă certitudinile pozitive ale ştiinţei sau certitudinile dogmatice ale teologiei, filosofia nu poate