Dupa o viata de cântat la fluier, Lucian Dumitru spune ca batrânetea l-a facut sa-si piarda cheful si dragul de muzica si ca, din pacate, nu exista tineri care sa preia stafeta, pentru ca acestia si-au pierdut interesul pentru traditii, preferând ceea ce televizorul ofera pe tava. Mergea pe ulita satului cu bicicleta de coarne si cu un sac de boabe pe portbagaj, se ducea la moara. Nu se astepta sa aiba musafiri. „Stati sa-mi schimb macar caciula, ca m-ati prins nepregatit, daca stiam ma imbracam si eu mai frumos“, a spus Lucian Dumitru. Barbatul are 62 de ani si este cunoscut de toti oamenii din sat. Dupa câteva clipe, barbatul a iesit din casa cu caciula cea buna si cu o mâna de fluiere. „M-am ocupat de cântat, dar acum nu ma mai ocup. Sunt batrân si nu prea mai am chef, sunt ocupat cu agricultura, cu animalele, cu gospodaria. Practic, nu m-am lasat de tot de cântat, dar nu mai cânt cum cântam odata. La tinerete era alta treaba, aveam pofta de distractie“, a adaugat barbatul. Cântatul, cea mai scumpa mostenire Lucian Dumitru a invatat mestesugul cântatului de la tatal sau. „Am invatat de mic de la tata. Bunicul meu nu a cântat, iar tata a invatat si el de la bunicul lui. Cred ca aveam trei, patru ani când am pus prima data mâna pe un fluier. De fapt, când ai mei curatau porumb, eu luam un cocean si bateam cu el in masina de gatit, care era de tabla, pentru ca-mi placea cum suna, asa am inceput cântatul. Apoi, imi aduc aminte ca eram in clasa a treia când doamna invatatoare Buldur m-a pus sa cânt din fluier la scoala, iar ea juca impreuna cu colegii. Mi-a placut foarte mult, ce auzeam inregistram in cap si cântam si eu“, a povestit barbatul. O data pornit, Lucian Dumitru isi povesteste cu drag amintirile. „Tata pitula fluierul de mine ca sa nu i-l farâm. I-l adusesera si lui niste prieteni de la munte. Il tinea dupa oglinda, iar eu l-am luat de acolo, am cântat cu el