Ciudat lucru, de la o vreme singurul blog pe care mai reusesc sa-l scriu e acesta. Blogul meu de la www.weblog.ro/michaelhaulica e lasat in paragina, cind si cind mai apare in el cite o insemnare razleata. Probabil ca daca n-as fi avut lansarea editiei a doua din "Asteptind-o pe Sara", n-ar fi existat nici insemnarea de saptamina trecuta.
Si-atunci pot sa ma intreb, pe buna dreptate: de ce l-am mai facut? Blogul, ca si bautura, ca si femeile, e bun daca te tii de el. Daca nu, nu. Un blog in care nu scrii periodic (si ma refer la perioade scurte, desi indicat ar fi sa scrii zilnic in el) nu exista. Sau, mai bine spus, nu are nici o importanta (nu stiu daca ma voi obisnui vreodata sa scriu ?nicio?, as acum prevede DOOM 2, adica editia a doua a Dictionarului Ortografic si Ortoepic. Nu reusesc sa ma impac cu imaginea acestui cuvint, nu arata bine pe foaie, pe ecran... in fine, om vorbi altadata despre DOOM 2).
Cum de acest blog merge mai departe? Probabil pentru ca am termen de predare. Pentru ca tin prea mult la Marian Coman, si daca nu intelegerea noastra, atunci sentimentul de prietenie ma face sa ma tin de scrisul saptaminal. Sau poate o fi alta: deocamdata, acest blog reprezinta singurul lucru pe care il mai scriu. Nu articole, nu recenzii, nu alte anunturi si dari de seama. Pentru ca blogul, dincolo de nuanta de jurnal, mai are si o latura care tine de literatura.
Am o viata tare complicata, dar n-o vad in absenta scrisului. Imi pare ca ar fi mult mai complicata daca n-as scrie. Nu articole, nu... cum ziceam.
Stiu ca blogul nu tine loc de opera (desi s-a vazut cazul lui Dragos Bucurenci care a publicat "Real K", o carte scrisa pe blog) si nu e zi in care sa nu ma gindesc la cartile, macar la acea carte pe care ar trebui s-o scriu in acest an. Dar blogul a ajuns sa faca parte din mine, asa acum fac parte din mine si povest
