Se pare ca, daca esti sarac, este mai legitim sa furi decat daca esti bogat. Ce, se compara o gaina sau niste materiale de constructii cu uriasele comisioane aplicate unor afaceri de interes public?
Un furt mic, zilnic, precis, reprodus in milioane de variante, pare o copilarie pe langa o poveste mare, difuza, construita de cativa indivizi. De cand cu inghesuiala asta la demascari de corupti si verosi, povestea se deruleaza ca si cum astia rai ar fi vreo cativa, maximum o mie de insi pe cap de popor.
Ei poarta si niste nume des repetate la televizor si, mai ales, stigmatul ticalosiei care, in acest mod subtil, ne asaza pe noi, cascatorii de gura la stiri, mai presus de orice banuiala.
Altii fura, noi doar ne minunam sau ne bucuram ca exista tapi ispasitori. Morala nu mai este un model unic, ci o formula adaptata doar marilor furturi televizate.
Nu numai ca acest discurs cu apropouri de integrati-ne si pe noi, ca sa moara mama daca mai furam a devenit un refren national, ci reuseste sa si transmita un mesaj pozitiv catre populatie.
Si acesta spune ca cetatenii pot sa fure linistiti in continuare, ca nu din cauza asta nu avem noi noroc la ratingul de tara. Marimea conteaza in acest tip de viziune mai mult decat frecventa.
Cele cateva personaje, care alaturi de suitele lor de prieteni si adversari reprezinta conceptul de coruptie pe tara, tin locul ocupat pentru milioane de mici intreprinzatori prin portofelele altora.
Intelesul care dispare din aceasta falsa demonstratie de puritate si bune intentii este ca un procent intotdeauna majoritar al populatiei ar actiona exact la fel daca s-ar afla in pozitiile celor care ne reprezinta cu fruntea sus in clasamentul mondial al talhariei cu guler alb.
Aproape orice individ ajuns fata in fata cu fonduri uriase si oportunitati de imbogati
