De Sambata Mortilor, intr-un sat din Campia Ialomitei
Sufletul abure
A aparut drapelul negru si pe casa Georgetei Lemnaru. De doua saptamani, vadanei i-e greu sa mai stea in casa. Zice ca sufletul lui Dumitru, barbatul ei, e inca inauntru. Ca el se afla undeva in coltul ferestrei si-o priveste mereu. I-a pus acolo, pe streasina, un pahar cu apa - mai mult de jumatate, si "sufletul l-a baut". Georgeta ramane ore la rand afara, in fata portii. In picioare, dreapta, nemiscata, ca o statuie neagra. Gura ii e stransa, ajunsa doar o despicatura subtire. Ochii albastri, largi si ficsi, concentrati spre nicaieri. Ninge peste trupul firav al vaduvei. Fulgi mari o lovesc din toate partile, nemilos, i se lipesc de sprancene, de obraji, de broboada intunecata, dar femeia nu se misca, nici macar nu clipeste. Acolo sta. Pare ca asteapta pe cineva. Din cand in cand, vine spre ea prin zapezi vecina Victoria Stefanescu, oachesa, rotunda, cu alunita sub nas, imboldind-o inapoi spre casa. "Hai, bre Georgeta, hai..." Stie ca de doua saptamani, din clipa mortii barbatului, ea n-a mancat decat o singura paine. Doua saptamani de zile, a tot taiat-o felii-felii subtiri, si inca i-a mai ramas un colt. Nu poate dumica nici acum. "Hai, Georgeta. Hai..." Ea, vecina Victorita, i-a fost mereu alaturi. Este si dansa vadana de multi ani, binepriceputa in toate subtilitatile mortii. A vazut cu ochii ei sufletul raposatului Dumitru, cum i-a iesit din trup. A stiut precis, dinainte, cand va muri. "C-o zi inainte sa moara nea Mitica, l-am "ghisat" (visat) pe-al meu. Pe Neacsu. Oricum, eu dimineata in zori, cand ma sculam, mereu ii auzeam pasii. Ii auzeam pasii lui Neacsu, cu papucii lui mari, cum harsaiau pe cararea de piatra a casei. Parca veneau catre usa, catre mine. In fiecare dimineata-i auzeam pasii. Da-n dimineata aia, el a venit la mine mai intai in ghis. Era tot imb
