Am citit, intr-un anunt mortuar, ca defunctul Dabuleanu Pamfil traise numai in viitor. Asta vroia sa fie o virtute.
Poate ca totusi familia dorise sa spuna altceva, dar, neavand perceptia corecta a timpilor, cazuse intr-o formula suprarealista. Pe de alta parte, ai lui puteau sa aiba dreptate, fiindca si eu, pana la 34 de ani, am stiut ca n-am treaba cu prezentul, ca imi era dat sa construiesc, pana cand o sa ies la pensie, viitorul. Si nu orice fel de viitor, ci viitorul luminos al patriei. Era posibil ca mortul sa-l fi construit mai repede ca restul romanilor si apoi a fortat nitel situatia. S-a mutat, fara sa mai astepte repartitie de la sector, in viitor. Cum moartea e ultimul act de prezenta, anuntul consemna de fapt un caz de absenta temporara, in drumul numitului Dabuleanu Pamfil spre trecut. Nu spre perfectul simplu, nu spre perfectul compus si nici spre mai mult ca perfectul, ci spre trecutul vesnic. Spre perfectul definitiv.
Pe undeva, prin vremurile pe care le traim, trebuie sa se afle ratacita si bucatica de viitor luminos construita de mine pana in anul 1973, August 20. Cine o gaseste, il rog sa ma ierte. N-am facut dintotdeauna ce am vrut. Stiu chiar si ora de la care nu m-a mai preocupat decat prezentul foarte presant al familiei. Ora 24 fara 5 minute, cand mi s-a nascut primul copil, Irinuca. La sedintele de partid am continuat sa iau cuvantul si sa constat, laolalta cu colegii, ca viitorul luminos era din ce in ce mai aproape. Atat de aproape ca uneori il zareai dand coltul si pierzandu-se in multime. Dar, exact ca in cazul farfuriilor zburatoare, unii jurau ca-l zarisera, altii dadeau din cap in doruâ lelii. Mai ales scepticii, care imbatranisera cu speranta intr-un viitor luminos si aveau parte de unul de rahat. Era, prin urmare, posibil ca defunctul sa fi sperat ceva de la viitor, iar familia sa fi confundat asteptarea cu trairea. Ar
