Academicianul Alexandru Surdu
La Institutul de Filosofie al Academiei, propagandistii comunisti si dinozaurii ostracizati de studenti in ’90 se intilnesc cu personaje cu legaturi legionare. Savantii nemuritori de acolo sint ilustri necunoscuti pe plan international, iar romanii ii stiu din „Apelul catre lichele" al lui Liiceanu.
Pe Calea 13 Septembrie, la numarul 13, este o casa pe unde trec, numai citeva ore pe zi, nemuritorii. Sint imuni la superstitii, pentru ca existenta lor nu pare afectata de istorie, iar „permanenta" lor bate timpul. Sau, cel putin, asa le place lor sa creada.
In realitate, filosofii de la academie sint persoane in carne si oase, care au, totusi, biografii „lumesti", mai degraba supuse vremurilor decit dedicate vreunor inalte idealuri.
Caci intelepciunea ilustrilor de la Institutul de Filosofie al Academiei este, in primul rind, adaptabilitate si rezistenta la schimbare: trasaturi care, la citiva dintre ei, au fost deja remarcate in „Apelul catre lichele" si in „Epistolarul", semnate de Gabriel Liiceanu imediat dupa ’89.
Filosofii lui Dej
Acolo se povesteste cum, dornic de a se initia in tainele bine pastrate ale reginei stiintelor, tinarul iubitor de intelepciune a suferit o enorma dezamagire dupa ce s-a inscris, in anii ’60, la Facultatea de Filosofie. Institutia fusese deja complet epurata, personalitatile interbelice ca P. P. Negulescu sau Mircea Florian fiind eliminate.
Acestea nu erau nume mari in context international – Romania nu a stralucit niciodata in filosofia de tip academic – , dar beneficiasera de o educatie riguroasa, de cele mai multe ori in Germania. Din 1948, locurile lor au fost insa luate, cum povesteste Liiceanu, de semidocti agresivi bine insurubati politic de partea regimului care pretindea ca se trage direct din operele lui Marx.
„Filosof
