Propunerea sistemului cameral din România, constituit din Camera de Comerţ şi Industrie a României şi 42 de camere de Comerţ şi industrie judeţene, privind trecerea în administrarea acestuia a Registrului Comerţului, se fundamentează pe următoarele argumente:
1. Etapele legislative de organizare a Registrului Comerţului
l În perioada interbelică şi până în anul 1949 Registrul Comerţului a funcţionat pe lângă camerele de comerţ şi industrie.
l Prin Decretul – Lege nr. 139/1990 încă în vigoare camerele de comerţ şi industrie au primit ca atribuţie "ţinerea Registrului Comerţului şi asigurarea evidenţei firmelor comerciale"
l Iniţiativa legislativă de reînfiinţare a Registrului Comerţului, în 1990, a aparţinut Camerei de Comerţ şi Industrie a României, care a elaborat proiectul legii şi l-a susţinut la Camera Deputaţilor şi la Senat, devenind Legea nr. 26/1990.
l În temeiul OUG nr. 76/2001 Camerele de Comerţ au organizat Birourile unice ca structuri de tip "one-stop-shop" pentru formalităţile de înregistrare şi autorizare a comercianţilor, menţionate de OECD ca "Best practices".
Atribuind registrul Comerţului unei organizaţii neguvernamentale, legiuitorul a avut în vedere atât revenirea la tradiţia interbelică, cât şi mai ales, rolul Camerelor de Comerţ şi industrie în reprezentarea şi promovarea intereselor comercianţilor.
Prin lege, Statul român a însărcinat Camera de Comerţ şi Industrie a României şi camerele de comerţ şi industrie judeţene să gestioneze un serviciu public, controlul legalităţii fiind asigurat de judecătorul delegat. În România, de altfel, există şi alte exemple de transfer a unor servicii publice către societatea civilă, respectiv activităţile în domeniul calităţii (OG nr. 38/1998), standardizării (OUG nr. 39/1998) şi Arhivei de Garanţii Reale Mobiliare.
După 12 ani, Guvernul României a emis OUG n
