Ziua Mondială a Sindromului Down este o altă ocazie pentru a vedea din nou discriminarea din ochii celorlalţi. Din păcate, nu este nici prima şi cu siguranţă nici ultima oară când oamenii de lângă noi care suferă de o afecţiune sunt priviţi ciudat, fără înţelegere sau chiar cu ură. Bineînţeles că nu vorbesc despre o regulă generală, ci despre acele persoane ale căror dispreţ distruge lumea unor copii care nu au vreo vină că sunt bolnavi. Am văzut copii de un an, a căror inimioară va mai rezista câteva luni şi care nu pot sta în braţele cuiva mai mult de zece minute pentru că nu mai pot respira, sau bebeluşi al căror cap este mai mare decât întreg corpul. Copii orbi care râd şi aleargă atunci când te aud lângă ei, sau bebeluşi care vor să te înţeleagă, dar nu pot şi aşa vor rămâne toată viaţa. Şi copii bolnavi de leucemie, care nu înţeleg de ce părinţii lor plâng într-una. Şi am mai văzut dispreţul şi spaima din ochii celor care îi priveau şi nu înţelegeau cum pot exista nişte fiinţe imperfecte în lumea lor atât de perfectă. Mai sunt şi acei copii perfecţi la suprafaţă, dar bolnavi incurabili. Acei copii pe care SIDA, obţinută graţie sistemului sanitar – fapt ce nu va putea fi dovedit vreodată, îi va îngropa prea devreme. Apoi mai există copii perfect sănătoşi, care sunt educaţi să fie bolnavi de părinţi, profesori sau colegi, copii pentru care lumea bolnavă trebuie luată în derâdere. Când vine vorba de copii bolnavi, majoritatea zâmbeşte trist şi merge mai departe. Iar dacă este pornită vreo campanie pentru a-i ajuta, intervin parcă stereotipurile: iarăşi campanii? Iarăşi donaţii şi vizite de campanie electorală pentru nişte copii care nu-şi merită soarta? Nimic nu e suficient de interesant pentru cei sănătoşi, iar prea puţin este suficient pentru oamenii speciali de lângă noi. Ei apreciază viaţa altfel decât noi şi pentru asta ar trebui să-i invidiem. Şi să le