Poate avem nevoie de o noua Proclamatie de la Timisoara, care sa interzica, de data asta partidelor politice, sa mai accepte, zece ani de acum incolo, vreun fost activist pesedist Un partid nu este nici mai bun, nici mai rau decit oamenii care-l alcatuiesc. Cind o formatiune politica este considerata corupta, atunci este clar ca sefii si sefuletii din partid au o mare problema de imagine. Eticheta de corupt se aplica mai greu pe fruntea unui membru simplu de partid, dar contaminarea de sus in jos nu este exclusa. Girul pe care acel simplu membru il acorda mai- marilor din partid ridica totusi suficiente semne de intrebare asupra maturitatii sale electorale. De citeva luni, PSD, cel mai mare partid al Romaniei de dupa 1990, se destructureaza in ritm accelerat. Parlamentari, primari, viceprimari, consilieri fug ca potirnichile in toate directiile. Din pacate, dezertorii pesedisti - oricit ar fi de controversati ca politicieni - primesc extrem de usor "azil politic" din partea formatiunilor altadata adversare. Faptul ca PSD moare nu este deloc o tragedie. Dar cind spunem "PSD" ne referim nu atit la formatiunea social-democrata ca atare, cit la ceea a insemnat, de-a lungul a 16 ani, acest partid in mentalul colectiv. Urmas al deviantului PCR, PSD (fie ca s-a numit FSN ori PDSR) a dus mai departe toate tarele activistului comunist, chiar daca le-a mai coafat putin. Delatiunea, linguseala, servitutea, cirdasia au fost cele mai apreciate "calitati" intre pesedisti. Nostalgia dupa enormitatea partidului-stat a reiesit de fiecare data din luarile de pozitii ale pesedistilor. In timp ce populatia saracea, reprezentantii PSD acumulau averi uriase, calcind in picioare toate principiile social- democratiei pe care - chipurile - o slujeau. Creator al unui sistem mai degraba feudal, ce intretinea iluzia maselor intr-un bine social, doar prin pomenile pe care le impartea calicilor,