Cu multi ani in urma, in Liban, s-a constatat, trei ani la rand, un fenomen straniu: numarul victimelor accidentelor de circulatie, in proaspat pacificata tara, depasise numarul victimelor razboiului civil.

Din prizonieri ai conflictelor intre confesiuni si factiuni politice, libanezii au devenit, brusc, cetateni liberi in propriile masini, pe drumuri nemarcate, fara restrictii (pentru ca dictatura era abolita!) si fara politisti (pentru ca autoritatea statului disparuse!).

Anularea regulilor dure ale conflictului armat si a starii de pericol real a declansat o stare generala de libertate dezordonata.

La sfarsitul interventiei americane in Irak, mai precis dupa terminarea razboiului propriu-zis, in aprilie 2003, militarii si putinii ziaristi care se aventurau in Bagdadul eliberat de dictatura au avut parte de descoperiri tulburatoare. Sute de oameni vorbeau singuri pe strazi, fumand si privind pierduti in departari.

Cu cateva luni inainte, dictatorul eliberase toti detinutii de drept comun din inchisori (nu si pe cei politici), dar si bolnavii din spitalul de psihiatrie. Problema era insa ca multi oameni normali vorbeau foarte tare si le reprosau americanilor ca nu recunosc adevaratul pericol: nu dictatorul si garda republicana, dati la fund, cat sionismul, impotriva caruia tara lor fusese sacrificata. Dar nu atat de Saddam, cat de americani.

Un medic local i-a explicat atunci ziaristului George Packer ca jumatate din locuitorii Capitalei, care in loc sa comunice normal striga, sunt urmasii beduinilor din desert. In conditii neasteptate de libertate, ei incepusera sa vorbeasca asa cum erau obisnuiti sa se faca intelesi stramosii lor in timpul furtunilor de nisip.

Toti irakienii insa, i-a mai spus medicul irakian americanului, sufera din cauza inaptitudinii din a comunica normal cu lumea civilizata