Executia a fost rapida: doua zile de presiuni si 9 ore de dezbateri aprige la intalnirea liderilor locali ai PSD au fost suficiente pentru mazilirea lui Adrian Nastase pe data de 15 martie, 2006. Este adevarat ca presiunile se acumulasera pe parcursul saptamanii anterioare, cand partidul decisese ca pretul sustinerii tot mai controversatului presedinte al Camerei Deputatilor era pur si simplu disparitia sa politica. Sondajele indicau o scadere de popularitate pana la 20%. Instinctul de supravietuire al partidului s-a trezit si uriasa sa masinarie s-a pus in miscare: daca Adrian Nastase trage partidul in jos, el trebuie sa dispara. Asa au rationat, cu o logica politica implacabila, 37 de lideri de filiala. Doar 14 i-au fost fideli, din diferite motive subiective, fostului premier si lider PSD. A fost un exercitiu de cinism si realism politic in acelasi timp. Prima intrebare pe care si-au pus-o fara indoiala multi observatori ai evenimentelor politice este de ce a durat atat de mult inlaturarea lui Adrian Nastase, de vreme ce imaginea sa devenise de mult o problema pentru partid? Pentru a raspunde la aceasta intrebare trebuie sa intelegem mai intai faptul ca Adrian Nastase este 100% un produs al PSD. Eliminandu-l, partidul aproape ca se neaga pe sine insusi. Operatia nu este usoara si nici lipsita de consecinte. Nu intamplator asistam in aceste saptamani la o criza profunda, marcata de recrudescenta luptelor fratricide si exodul catre alte partide. In paralel, unii membri marcanti ai PSD incearca sa se salveze aruncand cu gunoaie in fostii colegi, ca Antonie Iorgovan, cel care descopera brusc ca Adrian Nastase era seful unei gasti "de homosexuali, masoni si infractori". Incercarile de salvare ale partidului conform recomandarilor lui Ion Iliescu, pe de o parte, si ale socialistilor europeni, pe de alta parte, nu reprezinta deocamdata o reteta de succes garantata, ci ma