Intotdeauna Zilele filmului iranian la Bucuresti au avut o tenta de reuniune de familie. Ceea ce nu e rau, ba chiar da un anume sarm manifestarii. Publicul e format in proportie covarsitoare din comunitatea iraniana din Bucuresti si din personalul ambasadei. Copiii se plimba prin sala in timpul proiectiei, luminile sunt pe jumatate aprinse, la filme se aplauda... Iar asta nu-i deranjeaza deloc pe neiranienii care vin la proiectii. Anul acesta au fost cateva probleme ― nerespectarea unor principii de baza atunci cand organizezi un (mini)festival de film, care a facut ca Zilele filmului iranian sa fie un adevarat fiasco. Inainte de toate, festivalul a fost mutat de la sfarsitul lui ianuarie, asa cum fusese programat initial, la jumatatea lui februarie. Apoi ― ceea ce a deranjat cel mai tare ― filmele anuntate au fost schimbate de mai multe ori: erau tiparite trei filme in program (al Cinematecii Union), alte trei filme au fost anuntate pe usa Cinematecii, iar in sala s-au proiectat cu totul altele. Dintre care unul nesubtitrat in nici o limba! Vorbit in farsi si atat. Ce sa intelegem din asta? Ca manifestarea a fost organizata doar pentru comunitatea iraniana si, eventual, pentru studentii la farsi de la Limbi straine? N-as avea nimic impotriva, dar in cazul asta nu trebuia anuntata in programul Cinematecii. In momentul in care anunti publicului larg un eveniment, se presupune ca faci o invitatie deschisa tuturor si ca, prin urmare, ii asiguri accesul la intelegerea filmului. Or, proiectand un film in farsi, fara subtitluri ― nici macar in engleza ― se-ntelege ca el e rezervat doar cunoscatorilor limbii. Sunt convins ca toata aceasta mascarada n-a tinut de rea-vointa, ci de incapacitatea celor de la Ambasada Iranului de a organiza un eveniment, altfel decat ca o reuniune de familie. Pe de alta parte, despre cele trei filme nu e prea mult de spus. Despre unul dintre ele