- Cultural - nr. 56 / 22 Martie, 2006 Este un caz rar in randurile "Generatiei '80" urmarirea cu atata pasiune a propriului demers poetic, asa cum il intalnim la Nicolae Baciut. Afirmati in grup pentru a se putea apara mai bine de "falangele" cenzurii vremii, optzecistii, in buna parte, au trecut motoarele tiparirii cartilor la relantiu, cei mai multi dintre ei socotind ca "genialitatea" debutului prelungit in una - doua carti ar fi suficient pentru conturarea unui destin scriitoricesc, ceea ce nu-i departe de un adevar; cariera de scriitor sprijinita mai degraba pe asteptare "mistica" a trecerii timpului decat pe scrierea cartilor, ii situeaza pe actanti mai mult intr-o zona a posibilului decat in cea a implinirii. Suplinirea confruntarii cu realitatea cititorilor devine surogat pentru o virtualitate plina de sine, si "le violon d' Ingres" sfarseste prin ruginirea corzilor, dezacordare si in ordinea fireasca, primirea tot mai rara a muzei ajunsa cu darurile inspiratiei sub copacul magic unde poetul mai mult viseaza decat canta. Modelul lui Nicolae Baciut este cel al iesirii la vedere cu cartile si nu a cultivarii unei asteptari intunecoase in speranta starnirii interesului pentru ceea ce ar fi putut fi. Dintre colegii de generatie literara si de varsta, poate doar Mircea Cartarescu a dovedit cu carti consecventa lui Nicolae Baciut care a trecut de douazeci de volume. Cea mai recenta, "Portret dupa autoportret" aparuta in 2005, la Editura Tipomur din Targu-Mures in editie bibliofila, doar patruzeci si noua de exemplare, vine sa reformuleze un vechi adagiu care ar suna "sa nu se arunce margaritare prea multe, in urechile surde ale vremii", si reuneste poeme din ultimii ani intr- o constructie organica, unitara cu volumele anterioare "Muzeul de ceara", 1986, "Memoria zapezii", 1989, "Nostalgii interzise"1991, brate ale aceluiasi candelabru poetic asezat in partea lu