După 16 ani de amânări, punctul 8 al Timişoarei are în sfârşit ocazia de a fi legiferat, dezbaterea pe această temă fiind deja în fazele finale.
Puţine au fost temele de dezbatere publică ce au stârnit de-a lungul vremii discursuri mai pasionate decât acest punct 8 al Declaraţiei de la Timişoara, care ne-ar fi putut scăpa de evul întunecat care a debutat odată cu 20 martie ţ90 sau prima intrare a minerilor în Bucureşti, chemaţi de preşedintele Iliescu.
Nu ştiu, însă, dacă se mai poate pune după atâta amar de vreme problema unei legi a lustraţiei, şi nu pun în chestiune oportunitatea ei, despre care s-a tot scris, ci corectitudinea unui asemenea demers. Pentru că dacă în 1990, abia ieşiţi dintr-un sistem totalitar şi încă neobişnuiţi cu noţiunea de libertate, orice era posibil, inclusiv discriminarea pe criterii politice – s-au făcut lucruri mult mai grave, lucrurile s-au schimbat, iar cei 16 ani trecuţi de atunci ne-au învăţat valoarea drepturilor şi libertăţilor omului, care acum nu mai sunt doar teme de discurs politicianist, ci realităţi pe care lumea le simte.
În aceste condiţii, întrebarea pe care îndrăznesc să o pun, cu riscul de a-i supăra pe mulţi, e dacă nu cumva o lege a lustraţiei este acum nu doar anacronică, ci şi profund anticonstituţională. Pentru că, până la urmă, pe ce bază poţi lua unui cetăţean dreptul de a fi ales, prevăzut în Constituţie? Legea spune că doar pe baza unei hotărâri judecătoreşti, numai că o asemenea hotărâre pronunţată în România anului 2006 nu ar avea nici o şansă de izbândă în faţa CEDO, spre exemplu.
Apoi, întorcându-ne doar până la celebrul "ce-ai făcut în ultimii cinci ani?", e de mult prescrisă chiar şi moral orice vină pre-revoluţionară. Să fim cinstiţi, românii nu o mai duc prost din cauza lui Ceauşescu, ci din cauza hoţiilor din ultimii 16 ani. De ce să faci atunci, acum, lustraţie? Ar fi, poat
