Cine afirmă că multinaţionalele au schimbat faţa României are dreptate sau este încă ameţit de cenuşiul cotidian în care costume circulă grăbit, vorbind cu emfază la celular, între avioane, meeting-uri, lunch-uri sau partide de golf? Le întîlneşti oriunde se hotărăsc destine. O lume de costume gri şi gulere albe trecînd zornăitoare prin tranziţie, aidoma unor armuri medievale. Dacă armura ascunde un adevărat cavaler sau numai fantoma lui - la fel de gri ca ambalajul - aceasta este o altă poveste.

În aparenţă, o existenţă gri nu e chiar monotonă. Este de admirat cel care îşi mai poate ţine capul pe umeri în haosul şi stridenţa policromiei aiuritoare şi a ritmului infernal de viaţă. Nu e nici o îndoială că, în România tranziţiei, matrixul contingent al companiilor multinaţionale a pus la zid orice încercare de rezistenţă a mentalităţilor populiste, şi încă... atît de eficient! To be or not to be-ul convertit în limbaj pragmatic în buy-in or get out te domină cel puţin prin obligaţia de a-ţi plăti facturile. Desigur, e sănătos şi plăcut să fii cît mai performant, dar alternativa de a nu mai fi deloc, sub presiunea forţei centrifuge, este dramatică!

Oportunitatea unor competenţe crescînde adusă de investiţiile societăţilor multinaţionale s-a potrivit ca o mănuşă tinerilor învăţaţi să înveţe, dispuşi să definească lumea într-un mod inteligent şi diferit de miopia celor obişnuiţi să prostească, să fure şi să înşele în cursa pentru cîştiguri pe termen scurt, din tunuri, sau cel puţin să se complacă în "las' că merge şi aşa, ne descurcăm noi cumva...". Nu e mai puţin adevărat că şi unele firme multinaţionale cu pretenţii s-au adaptat pitorescului local, confundînd principiul minimului de resurse pentru maxim de profit cu "dacă nu s-a rupt încă înseamnă că mai merge". Excepţiile confirmă regula.

Să sperăm că integrarea în Europa va încuraja recrutarea inte