Orice definiţie a conceptului de cultură corporatistă conţine în principal raportări la un sistem de valori, în general reguli de bun-simţ. La acestea se adaugă principii tradiţionale sau specifice impuse, toate constituite pe structura unui organism economic sau social, de obicei o companie.

Nu sînt în măsură să teoretizez necesitatea şi consecinţele unui astfel de sistem de valori pentru o companie în relaţia profit-etică-angajat. Cred însă că e uşor să vedem valenţele sale educative, mai ales cînd sistemul economic care îl practică este adînc conştientizat într-o anumită comunitate. Setul de valori se poate transmite comunităţii ca factor civilizator.

Un exemplu mă va face pe deplin înţeles. Acesta porneşte de la atmosfera cu tenta boemă a concediilor la 2 Mai din anii '70-'80, în densitatea apreciabilă intelectuală şi nonconformismul, dat şi de sălbăticia locului. Erau cîteva săptămîni în care aproape uitai de nenorocirea vieţii îngrădite.

Cu o uşoară tuşă de umor, parcă văd fotografia de atunci a satului 2 Mai cu comunitatea sa locală, marcată de sistemul de valori al "Corporaţiei socialiste" şantierul naval Mangalia, legat parcă ombilical de sat. Majoritatea celor în putere ce nu erau pescari, munceau acolo. Cum esenţa "culturii corporatiste socialiste" era consecinţa directă a principiului proprietăţii întregului popor, jumătate din producţia şantierului se găsea, de fapt, în sat, spre confortul turiştilor: scaune şi şezlonguri din dur-aluminiu, mese de metal masiv, plăci de tablă de 10, pe post de asfalt sau copertine. Într-o vară am locuit într-o curte unde o jumătate de cabină de vapor era pe post de bucătărie de vară. Cam în acelaşi mod nu înţelegeam cum, deşi apa curentă exista din 197O majoritatea caselor nu ofereau decît condiţii extrem de primare de igienă zilnică: celebrul butoi pus la soare pe casă, un furtun pe post de duş. Poveş