Satele din Transilvania, supravieţuitoare ale plecării prea precipitate a saşilor spre ţara mamă, sunt cele care prin frumuseţea caselor, prin măreţia bisericilor şi prin unicitate, ne mai pot spune povestea acestor oameni. Prea mândri pentru a se pleca în faţa destinului, prea muncitori pentru a se mulţumi cu puţin, prea curioşi şi prea inteligenţi pentru a putea fi ignoraţi şi ignoranţi, saşii sunt o pată de culoare peste anii cenuşii ai istoriei transilvane.

Trecător printre casele pe care le-au ridicat prin truda zilnică, pe uliţele care duc dorul graiului lor, nu se poate să nu te întrebi cum o fi fost viaţa lor până în ziua în care s-au întors acasă. Au fost saşi, care au plecat fugind, dar au fost şi saşi care au privit cu regret în urmă, pentru că amintirea vieţii lor la Sighişoara, Saschiz, Archita, Zagăr, Bahnea, Băgaciu, Seleuş, Târnăveni, sau în oricare alt loc, îi apăsa.

Tradiţii în viaţă

Din orice categorie au făcut parte, atâta timp cât au locuit în satele dintre dealurile transilvane, toţi au trăit la fel. Şi-au construit case înalte, mari şi frumoase, nişte adevărate fortăreţe, întărite prin linia puternică a gardurilor. Rândurile de case, frumos aliniate, destul de departe de linia drumurilor, le oferea intimitatea de care aveau atâta nevoie pentru a putea nestinghetiţi să viseze la ziua marii plecări. Şi pentru că toţi erau gospodari, în pivniţele lor imense se adăposteau veşnicele butoaie cu vin, cămările le gemeau sub greutatea borcanelor pline de murăturile şi dulceţurilor făcute de femeile casei. Camerele înalte şi largi erau păstrătoarele tainice ale lucrurilor vechi, rămase din generaţie în generaţie, a paturilor clădite cu perne, plapume şi aşternuturi cu danteluţe şi ciucurei şi a meselor mari pe care lângă Biblia bunicii se odihnea sub câte o ramură de busuioc. Bisericile lor gotice, cu umbre adânci şi reci, au rămas