Intoxicat de epoca in care traieste, Camille de Toledo (un pseudonim, orice s-ar spune, mai potrivit cu un roman de citit in tren) respira greu. Cel putin el e convins de asta. Si, impreuna cu el, o intreaga generatie pe care autorul nostru o situeaza intre caderea zidului Berlinului (9.11.1989) si distrugerea gemenilor din New York (11.9.2001). Asta duce la formarea unei „constiinte-palindrom“, spune el: 119911! De altfel, in cartea sa de debut (Archimondain jolipunk, Editura Calman-Lévy), acest amestec de eseu si de confesiune a unui copil al secolului capata uneori aspectul unei palinodii.
In conditiile mondializarii, autorul se simte inchis ca intr-un borcan. Zadarnic cauta el o alta iesire decit sinuciderea. Nu exista. Atunci face calea-ntoarsa. Si-o ia din nou de la capat. A fost tiermondist, apoi situationist, apoi trotkist. A lasat totul balta. A fost cyberpunk, apoi dandy, apoi „scheeze“. Tot degeaba. De fiecare data, s-a intors in punctul de plecare. In fata lui, aceleasi ziduri transparente, dar de netrecut.
De ce aceasta inchidere? Iata-l ca da un nume celor cinci „bolovani“ care obtureaza iesirile in societatea noastra.
In primul rind, ideea de sfirsit. Sfirsitul istoriei, al artei, al utopiei. Si corolarul sau: totul e permis. Dar, daca totul e permis, dispare si posibilitatea unei transgresiuni. Acest „spirit al sfirsitului“ te imobilizeaza. Un alt obstacol e cultul pentru memorie (Shoah, Gulag, mai 68). Memoria a devenit institutionala, paralizeaza orice contestatie. Dreptul la uitare a ajuns sa fie considerat ceva rusinos. Al treilea bolovan e cuvintul-cheie al epocii noastre: recuperare. Totul e permis, dar totul e pus in circulatie comerciala. Mass-media devine din ce in ce mai mult simplu suport publicitar care fagociteaza orice productie culturala. Mai mult, capitalismul absoarbe toate marginile. Nu mai exista marginali
