Am sentimentul ca, in ultimul timp, sint debordat de evenimente: lucrurile se petrec cu o iuteala nemaipomenita, si „observatorul“ din mine nu pridideste sa le faca fata.

In ultimele saptamini s-au discutat intens subiecte precum „intelectualul si puterea“, „intelectualul si responsabilitatea colectiva“ sau „nationalism versus multiculturalism“. Discutiile au fost provocate de „incidente“ legate fie de atacuri la persoana, fie de reactii critice fata de autori sacralizati de unii si demonizati de altii sau de „confruntari colective“ interetnice si intraculturale, precum acelea legate de Universitatea „Babes-Bolyai“ (UBB, in continuare). In legatura cu aceasta din urma, o buna prietena din Cluj mi-a trimis manifestul-apel (publicat saptamina trecuta, impreuna cu lista semnatarilor, in Observator cultural) „In apararea Universitatii «Babes-Bolyai»“; insa pina sa apuc sa-l citesc si sa incerc sa inteleg despre ce este vorba, apelul a fost publicat si semnaturile puse.

E drept ca unele evenimente au o constanta de timp mai scurta decit altele; cind activitatile culturale au si o componenta politica evidenta – de exemplu „criza“ universitatii clujene era legata intr-un fel de data de 15 martie – necesitatea unei reactii imediate este de inteles. Numai ca nu putem sa nu ne intrebam daca graba cea mare nu a fost cauzata si de dorinta de a face mai mult, mai bine si mai repede decit au reusit opozantii sa faca. Intelectualii si profesorii care cereau o universitate maghiara de stat la Cluj, amenintind in felul acesta in mod evident stabilitatea universitatii „Babes-Bolyai“, au initiat o petitie adresata presedintelui Comisiei Europene, presedintelui Basescu si primului ministru Tariceanu, semnata de mai multe zeci de personalitati, printre care si citiva laureati Nobel (pentru o descriere succinta a evenimentelor si a documentelor relevante, vezi nu