neliniştile şi chipul

În România de azi nu e deloc greu să fii liberal şi nici să fii socialist. Cel mai greu e să fii conservator.

Fundamental, conservator este acela care preferă procedurile instituţionale - revoluţiilor, schimbările chibzuite - reformelor, tradiţia - inovaţiei. La noi, conservatorul se află de la bun început într-o situaţie imposibilă. Nimic din trecutul recent al României nu este de păstrat. Ce să conservi? Nici refugiul în interbelic nu poate fi reconfortant pentru un conservator adevărat. O fi arătat România dintre războaie excelent din punct de vedere cultural, dar politiceşte a fost mai degrabă instabilă şi haotică decît democratică şi solidă, aşa cum vrea un conservator. De altfel, nici atunci conservatorii nu aveau mare trecere. În fine, nici anii lui Carol I nu sînt o soluţie, de vreme ce România de acum nu mai are nici o legătură cu România de atunci. De aceea, liberalii şi socialiştii, oameni ai schimbării, au succes la noi, şi conservatorii, nu. Dar dificultatea supremă pentru cel care vrea să fie conservator în România este eradicarea eticului şi a decenţei din spaţiul public. Instituţiile noastre, bizantine şi bizare, pendulează spectral între incompetenţă şi abuz, seamănă cu labirinturi întunecoase în care, odată pătruns, ţi se poate întîmpla orice. Nici nu se poate vorbi de etică în instituţii pentru care urgentă este iluminarea holurilor şi desfundarea closetelor. Atunci, cum mai poţi să fii conservator în România de azi?

Conservatorul nu se opune schimbărilor, ci doar unui anumit fel de a schimba. Spre deosebire de revoluţionari, de radicali, de reformatorii incurabili, de terapişti prin şoc, conservatorul crede că schimbările sînt dezirabile dacă şi numai dacă vin natural, firesc, din logica lucrurilor, se întemeiază pe necesar şi nu pe utopii sau programe. Asta nu înseamnă că voinţa (eventual politică) nu ar