Dintre toate instituţiile obştei - fiind aceasta, din natul ei în stare de criză - învăţământul este acela care, în scurgerea unui timp tot mai nervos, suferă şi cele mai multe reforme, socotit a fi sub cerinţele societăţii, învechit adică. Dacă reforma în alte domenii, şi ele considerate în suferinţă, precum Justiţia sau Administraţia publică, se efectuează cu viguroase poticneli, sub pretextul imobilităţii/fragilităţii corpului social în cauză, care s-ar putea sparge sau pulveriza, cu învăţământul se petrece acest fenomen că se supune ingerinţelor, până acolo unde orice nou ministru pus în scaun ţine să devină marele salvator, precum de la sine se înţelege că situaţia aflată la început de mandat nu poate fi decât dezastruoasă.

Atunci trebuie dislocată o structură înţepenită, înlocuită cu o alta desigur flexibilă, fiabilă, fluentă. Faptul că fiecare reformă este stopată anume în momentul în care ar fi urmat să dea rezultate, este un amănunt nesemnificativ. îmi voi îngădui câteva considerente pe marginea acestei probleme, cum se spune, prin urmare nu în centrul acesteia, incandescent şi încărcat de toxice gaze. O voi face ca unul căruia şcoala i-a jucat un rol formativ esenţial, fie şi sub raport mai întâi emoţional. Spre a nu pomeni de situaţia de odraslă de profesori, cu avantajele, dar şi cu capcanele în cauză. Factorul emoţional se deschide asupra momentului când mama încheie, pe la spate, şorţul cu picăţele al copilului ce va fi dus în prima zi de şcoală. Şi se încheie la ieşirea din sala de bacalaureat.

Tinta şcolii în România dinaintea ocupaţiei sovietice era una dublă, de formare a caracterelor şi de inducere pe scoarţa cenuşie a elevului a unei zestre de informaţii din foarte variate domenii, în ideea că multe dintre materii dezvoltă raţiunea şi mai cu seamă că, specializându-se într-o direcţie, absolventul nu va mai recurge la alte