Nu întotdeauna îţi vine să pleci, să dai curs unei invitaţii profesionale, fie şi importantă. Treburile zilnice, obligaţiile de rutină, angrenajul unui sitem în care eşti prins ca un prizonier îţi mută gîndurile, găseşte scuze în locul tău, doar-doar vei rămîne pe poziţie. Nu întotdeauna intuieşti că în spatele unei invitaţii poţi găsi mai mult. Poţi găsi o lume, universuri, prietenii, oraşe, emoţii. Nu mi-am dat seama că Premiul Europa pentru Teatru decernat lui Harold Pinter la Torino, pe 12 martie, în superba sală a Teatrului Carignano, va spori întîlniri, regăsiri, îngrijorări, tristeţi, amintiri, că o seară poate să fie cît un vis.
Premiul Europa pentru Teatru este stabilit de un juriu numeros, format din personalităţi teatrale diferite, printre care figuri ca George Banu, criticul Michael Billington de la The Guardian, Elie Malka... Strehler a primit de două ori această distincţie. Ultima oară, cu puţin timp înainte de a se stinge. Discursul său a fost nu doar un fel de testament evocat şi invocat de atîtea ori, ci o confesiune a unui artist care şi-a stimulat fiinţa pentru misterul teatrului, pentru ca pe urmă să se topească în anvergura memoriei noastre. Nobleţea şi nebunia lui Strehler palpită în toţi cei care
l-au cunoscut într-un fel sau altul, este o prezenţa in absentia de a cărei concreteţe te bucuri dincolo de iluzii şi şoapte. Aşa cum m-am bucurat şi eu, din nou, cîteva zile. Aproape în orice conversaţie intervine o replică de-a lui, o observaţie, o frază, o supărare inventată, o ieşire sau o intrare în trombă. În fine. Anul acesta la Torino s-au întîlnit, cu ocazia acestui premiu, poate cele mai importante organizaţii teatrale, pe lîngă cea care promovează de ceva vreme - sîntem la cea de-a zecea ediţie - valoarea şi greutatea acestei recunoaşteri europene: Uniunea Teatrelor Europene, Convenţia Teatrelor Europene, Asociaţia
