E posibil ca până la apariţia acestui articol fondul aserţiunilor mele să fie contrazis de realitate. E posibil, cu alte cuvinte, ca Ion Iliescu să iasă din muţenia enigmatică a zilelor imediat următoare căderii lui Năstase. La urma urmelor, nu e vorba de surparea stâncilor în defileul Oltului şi nici de prăbuşirea în Dâmboviţa a cine ştie cărui Jeep condus de odrasla drogată a unuia din îmbogăţiţii anilor 2000. E vorba de ditamai şeful partidului-stat, a partidului-căpuşă, a partidului-Dumnezeu, fără de care nu există în România nici defilee ale Oltului şi nici "gipane" de ultimul răcnet. Aşadar, chiar dacă Iliescu va vorbi, realitatea psihologică a acestui text nu va fi esenţial anulată. Ca în orice criză, importante sunt primele reacţii, cele dintâi cuvinte şi acţiuni.

Or, în afara câtorva fraze lemnoase, îngăimate doar pentru a trage de timp, Ion Iliescu n-a spus nimic citabil. Ne aflăm în situaţia de a specula doar pe marginea adevăratelor gânduri şi intenţii ale "părintelui PSD". Ceea ce se poate spune de pe acum e că nici PSD-ul nu s-a sustras probei de foc din existenţa oricărui partid: dispariţia liderului istoric-fondator. Ce e drept, Ion Iliescu n-a dispărut cu totul din viaţa PSD-ului, dar nici omul forte al partidului nu mai e. Probabil că starea de agitaţie sterilă din interiorul formaţiunii cu veleităţi de stat provine tocmai din incapacitatea de a găsi un loc potrivit pentru Ion Iliescu. El nu e nici înăuntru, nici afară. Nu e cu totul mort, dar nici în întregime viu. Exact ca şi partidul.

Faptul că Ion Iliescu n-a ieşit la bătaie - în spijinul sau împotriva lui Năstase - arată confuzia, disperarea şi, de ce nu, dezamăgirea ce domnesc în rândul neo-comuniştilor români. Dedublarea, mimarea milei faţă de cei săraci subminată de obsesiva îmbuibare au dus la implozia actuală a partidului. Din punctul de vedere al structurilor int