O prejudecată ce se bucură de un inalterabil prestigiu în ochii noştri este aceea că viaţa unui om este călăuzită de ideile lui. Sîntem iremediabil convinşi că, în materie de cauzalitate umană, ideile unui om îi influenţează în chip hotărîtor viaţa. Şi cu cît ideile pe care le are în cap sînt mai fecunde, cu atît nuanţele de care va avea parte comportamentul lui vor fi mai subtile. Iar dacă, pe deasupra, omul acela mai este şi intelectual, atunci situaţia e clară: ideile îi vor face viaţa, i-o vor înfiinţa-o de-a dreptul, vertebrîndu-i-o şi singularizînd-o în chip inconfundabil. În fond, în cazul nici unui alt om viaţa nu este mai bine ţinută în frîul ideilor ca atunci cînd e vorba de intelectual. Cum s-ar spune, pentru intelectual, viaţa trece prin creier, iar după teoria pe care o are în cap îţi poţi da seama de viaţa pe care va aduce. Căci, e limpede, ideile sînt cele care schimbă lumea, iar istoria omenirii a fost schimbată graţie unor factori al căror ferment originar este de găsit în gîndirea intelectualilor.

Nimic mai fals decît o asemenea prejudecată. Căci nu ideile sînt cele care fac viaţa unui om, ci emoţiile, iar un intelectual nu este intelectual pentru că ideile i-ar hotărî chipurile viaţa, ci fiindcă el, spre deosebire de semeni, poate să-şi convertească emoţiile în expresia generală a unui limbaj inteligibil. Cu alte cuvinte, stilistica emoţiilor este ceea ce îl defineşte pe intelectual, şi nu profunzimea ideilor. În fond, o idee nu este nimic altceva decît chipul pe care îl ia emoţia atunci cînd a ajuns să îmbrace forma limbajului omenesc. Un intelectual fără emoţii e o contradicţie în termeni, iar amănuntul statistic că, printre intelectuali, sînt atîtea carcase umane golite de orice urmă de emoţie, amănuntul acesta, departe de a reprezenta o dezminţire, are darul de a arăta altceva: că intelectualii în cauză nu sînt intelectuali, ci bie