Este Topîrceanu un mare creator de lumi groteşti, joviale; este el măcar un liric maliţios? Sau numai un cronicar vesel?"se întreabă G. Călinescu în Istoria sa, excluzînd din start ultima ipoteză, Criticul trece în revistă o serie de artişti care au ştiut să pună gravitate în comic şi un strop de pietate în caricatură şi, referitor la Topîrceanu, conchide printr-un paradox cu aterizare pe ambele muchii ale flerului critic : "El nu-i niciodată atît de liric încît să fie mare, niciodată atît de facil încît să nu fie poet". Şi, probabil în virtutea aceleiaşi umori care îl determinase să-l includă pe Ilarie Voronca printre "tradiţionalişti", îl plasează pe Topîrceanu în rîndul "moderniştilor". Trece parcă voit peste una din puţinele izbucniri sarcastice ale poetului : "Şi noi facem mallarmism cuţo-vlah, pe care îl numim modernism" (Scrisori fără adresă). Contestat de unii critici ai vremii lui (Iorga, Lovinescu, P. Constantinescu), ignorat în mare măsură de criticii mai noi, George Topîrceanu (21 martie 1886 - 7 mai 1937) rămîne, fără discuţie, un scriitor interbelic extrem de agreat de cititori. Într-un articol despre autorul Rapsodiilor, Demostene Botez îi subliniază popularitatea : "Cred că dl. Topîrceanu are cei mai mulţi cititori. Sînt chiar unii care îl citesc fără să ştie, căci sînt oameni care-i spun versurile pe dinafară, fără să ştie de cine sînt făcute, de parcă s-ar fi născut ca poezia populară". Instalată într-o atmosferă confortabilă de firesc, creaţia lui Topîrceanu se perpetuează mult timp sub forma unui "folclor citadin", cum numai cu scrierile lui Anton Pann ori ale lui Conachi se mai întîmplase. Naturaleţea funciară a rostirii, muzicalitatea versului "jucat" prin combinaţii de rime şi de măsuri, o anume întrebuinţare "înveselitoare" a neologismului fac reţeta unui stil de succes, nesofisticat şi accesibil. Poate tocmai aici, în această accesibilitate f