Interesant e faptul că deşi cronologic "optzecistă", Magda Cârneci demarează energic de pe teritoriul consacrat al poeziei generaţiei "şaizeciste". Aceeaşi perspectivă a unui cosmos frămîntat de forţe stihiale, aceeaşi halucinantă expansiune a materiei în cuprinsul căreia agenţii nimicirii coexistă cu cei ai "regenerării", acelaşi concurs între "filosofia" vizionară, fatalmente abstractizantă, şi stridenta concreteţe a lumii fizice ne întîmpină în versurile d-sale care par a urmări nu o diferenţiere de poetică, ci o integrare: "lumină şi plumb, trenă lungă,/ mîluri, aurore, tornade,/ zgură şi praf peste continente şi insule,/ fluxuri, refluxuri, nebuloase albastre,/ europe şi asii,/ şi ierburi şi pene, şi vocale şi litere,/ privind înapoi, trenă lungă, planetă,/ cap tăiat, aruncat viu în cosmos,/ în încăpătoarea deltă a vidului,/ în triunghiul întunecat" (fugă pentru instrumente necunoscute). O insaţiabilitate expresionistă marchează, cu repetiţie, ecoul fie şi distorsionat al unei istorii crude. Foamea de experienţe ale umanului (id est de realizare întru uman) ce reprezintă altceva decît o reacţie împotriva încătuşării, alienării, mortificării umanului într-un context în care unica expresie admisă nu era decît cea relativ abstrasă a lirismului? "Nu ne mai ajung tumefiatele simţuri,/ tentacule retezate ale bătrînei meduze arhaice,/ îmblînzite încet cu pedeapsă şi foame,/ înguste ferestre, zidite cu piatră şi lut/ înaintea strălucirii./ Nu pentru urlet, ci pentru plînset/ nu ne mai ajung otrăvurile bunului simţ,/ teama, infinitul, extazul,/ spaţiul devorat ca un drog, un sicriu în alte sicrie,/ timpii încurcîndu-şi inelele,/ bunul părinte neantul, trăgîndu-ne în jos de picioare:/ totul îl fură pe om lui însuşi, îi devoră substanţa" (ibidem). Nota intrinsecă a acestui discurs al defulării moral-sociale îl constituie năzuinţa către o anatomo-fiziologie fabuloasă, către